„Pelé”. Rei do Futebol
https://www.ziarulmetropolis.ro/pele-rei-do-futebol/

CRONICĂ DE FILM Documentarele biografice mainstream nu prea au cum să ofere surprize formale. Au cam aceeaşi structură, iar diferenţele sunt marcate de personalitatea adusă în prim-plan. Produs şi lansat recent de Netflix, „Pelé” este un film cât se poate de convenţional. Însă e greu de criticat prea aspru: ni-l prezintă pe marele Pelé, aşa că patosul e mai uşor de trecut cu vederea.

Un articol de Ionuţ Mareş|15 martie 2021

Fiecare documentar biografic mainstream se poate ascunde în spatele personajului său. E greu să acuzi regizorul unui astfel de film că nu a încercat să fie inovator sau cel puţin să nu fie comercial, pentru că potenţialul răspuns e simplu: mult mai importante sunt personalitatea aleasă ca subiect şi claritatea vieţii sale pusă într-o naraţiune coerentă. Cu atât mai mult atunci când e vorba de un idol al maselor, de o legendă precum Pelé – toată lumea trebuie să poată înţelege şi chiar să fie emoţionată de povestea sa.

Aşa că nu e de mirare că documentarul „Pelé”, realizat de regizorii Ben Nicholas şi David Tryhorn pentru Netflix, are o structură dramaturgică clasică, de film hollywoodian, cu răsturnări de situaţie, ceva suspans şi apoi happy-end: de la copilul sărac care lustruia pantofi pentru a-şi întreţine familia, la momentul de încununare internaţională prin câştigarea Cupei Mondiale din Mexic din 1970, folosit ca punct culminant.

Şi întregul parcurs dintre cele două puncte, conceput ca un lung flashback, e presărat cu invitabilele ups & downs care dau dramatism şi ne fac să înţelegem că nu e vorba de o viaţă oarecare, ci de un destin excepţional, care implicit reflectă şi o parte a istoriei secolului XX, în special a Braziliei (mentalităţi, transformări sociale şi politice, evoluţia fotbalului).

Nicholas şi Tryhorn pun la bătaie un arsenal regizoral previzibil, dar eficient. Filmul nu este despre prezentul lui Pelé, deşi îl vedem şi acum, la 80 de ani, mergând doar cu ajutorul unui cadru metalic, atunci când vine la interviul din faţa camerei, sau chiar în scaun cu rotile, pentru un prânz cu colegii săi de altădată.

Documentarul este despre trecutul şi cariera marelui sportiv şi simbol al emancipării şi gloriei postbelice a Braziliei, de la intrarea în fotbalul mare şi Campionatul Mondial din Suedia din 1958, când Pelé a atras atenţia întregii lumi la doar 18 ani, şi până la finala istorică din Mexic în faţa Italiei şi apoi retragerea, trecând prin evoluţia celebrităţii sale colosale (la care a contribuit şi apariţia televiziunii) şi pasivitatea – care i-a fost imputată de unii – faţă de regimul militar dictatorial al generalului Médici, instalat în anii `60.

Povestea inspiraţională, pe alocuri chiar sentimentală, pe care o construieşte montajul adună fragmente de interviuri din prezent cu Pelé şi cu apropiaţi sau alte figuri publice (sora sa, colegi de altădată, jurnalişti, artişti şi foşti oameni politici, inclusiv un ex-preşedinte), dar mai ales numeroase imagini de arhivă (care reflectă şi trecerea de la alb-negru la color în televiziune şi cinema), care au întotdeauna încărcătură emoţională.

De altfel, dacă e ceva ce scapă de rigiditatea regiei lui Nicholas şi Tryhorn (deşi ei par să fie conştienţi de acest efect puternic, pur cinematografic), atunci este expresivitatea extraordinară a chipului lui Pelé pe care o redau înregistrările de arhivă. Chiar dacă nu e părăsit mai niciodată de zâmbetul celebru, generos, chipul este un seismograf al stărilor fotbalistului în cele mai importante momente ale carierei şi maturizării sale.

E o plăcere să îi observi vitalitatea, bucuria, dar şi o anumită mirare când, în prima tinereţe, cu o figură încă de copil, este încununat neoficial regele fotbalului brazilian şi mondial. Mai târziu, sunt revelatoare gravitatea din timpul întâlnirilor cu liderul autoritar (şi criminal) al ţării şi din episoadele de cumpănă, dar şi uşoara stânjeneală în faţa asaltului mediatic la care a fost întotdeauna supus.

Deşi simţi la fiecare pas strategiile de seducţie deloc subtile ale filmului, e greu să nu cedezi până la urmă în faţa bonomiei lui Pelé, dar şi a talentului său unic, fabulos, pe care imaginile vechi ni-l reamintesc din plin.

19
/12
/22

Filmul de acțiune „Vulturul de Fier II/ Iron Eagle II”, regizat de Sidney J. Furie, va fi difuzat de Warner TV în prima lună a anului viitor. Lungmetrajul va putea fi urmărit la Warner TV pe 27 ianuarie, de la ora 21:00.

19
/12
/22

Bucurie, linişte în suflet, pace, colinde, daruri şi oameni dragi. Mai presus de toate, oameni dragi. Astfel ne dorim cu toţii să întâmpinăm Naşterea Domnului. Cel mai frumos Crăciun e întotdeauna petrecut împreună, în atmosfera caldă de acasă. De acest Crăciun, TVR 1 ne arată că şi cei mai Izolaţi în România au Oameni alături în zi de sărbătoare; că putem fi „diferiţi şi totuşi asumaţi întru Hristos" – ortodocşi şi catolici, în Bucuria credinţei; că generaţii diferite de artişti trăiesc, O dată-n viaţă, emoţia unor întâlniri inedite.

14
/12
/22

O carte fundamentală de teorie a filmului, "Ce este cinematograful?", de André Bazin, a apărut în sfârşit integral în limba română, într-un parteneriat între editurile Polirom şi UNATC Press şi sub coordonarea criticului şi profesorului Andrei Gorzo. O lectură obligatorie.

29
/11
/22

Cinematografia română se pregăteşte să celebreze în 2023 o sută de ani de la naşterea lui Ion Popescu Gopo, printr-o serie de retrospective cu filmele celebrului cineast, prin expoziţii cu desenele şi afişele operelor sale şi prin lansări de carte.

28
/11
/22

CRONICĂ DE FILM Sunt mari cineaşti la ale căror filme te uiţi pentru a vedea cu ce vin nou şi cum se reinventează (sau dacă reuşesc asta). Şi sunt mari cineaşti care nu mai au nimic de demonstrat şi pe ale căror noi filme le cauţi pentru a regăsi un stil şi un univers artistic care îţi sunt familiare şi în care ştii că te vei simţi confortabil.

15
/11
/22

Ambasada Republicii Cuba în România și Institutul Cervantes din București organizează „Zilele culturii cubaneze la București”, în perioada 21-25 noiembrie.

09
/11
/22

CRONICĂ DE FILM Cineastul suedez Ruben Östlund a râs dintotdeauna de ridicolul şi prostia oamenilor, pornind de la compatrioţii săi şi mai ales de la cei din clasele de sus. În “Triangle of Sadness” (2022), filmul care i-a adus în acest an un al doilea Palme d`Or la Cannes, satira e împinsă la extrem.