Procesul Caragiale – Caion, de la duel literar la acuze de plagiat
https://www.ziarulmetropolis.ro/procesul-caragiale-caion-de-la-duel-literar-la-acuze-de-plagiat/

MEMORIA CULTURALĂ În biblioteca marilor procese care au uimit lumea românească se înscrie şi dosarul juridic „Caragiale-Caion”, cu deznodământ în 1902. I.L. Caragiale îşi încredinţa „onoarea sa de dramaturg” justiţiei române pentru a face dreptate într-un caz care depăşise limitele unei polemici jurnalistice, oricât de „pamfletară” era.

Un articol de Monica Andrei|8 iunie 2015

În “Revista literară”, nr. 16 din 30 noiembrie 1901, condusă de Th. M. Stoenescu („discipol” al lui Macedonski), apare sub semnătura primului redactor, Caion (Const.Al. Ionescu), articolul “Domnul Caragiale”.

Dramaturgul este învinuit că a plagiat drama „Năpasta” după o piesă scrisă de un autor ungur, Kemeny Istvan, tradusă în limba română de Alexandru Bogdan, la Braşov, în 1834, intitulată „Nenorocul”. Ca argument sunt date câteva replici din piesa maghiară. În următorul număr al revistei, cu tupeu, Caion face un rezumat al piesei maghiare punând pe două coloane replici din ambele piese, semnând articolul: „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”.

Răzbunările impulsive continuă în “Forţa morală”, un “ziar enciclopedic” cu o durată de 15 numere (28 octombrie 1901 – 17 februarie 1902) unde, din când în când, Macedonski semna câte o poezie, un articol de teorie literară, pe lângă alţi colaboratori obscuri.

Naufragiatul de la “Revista literară” este primit cu braţele deschise în redacţia ziarului “Forţa morală”, unde susţine plagiatul precum şi interesele lui Macedonski. Sub pseudonimul Luciliu, publică articole cu atacuri împotriva lui Caragiale.

Un duel literar şi o ură ce dospeşte

Caragiale l-a cunoscut pe Macedonski în redacţia „Ghimpele”, în 1871, unde dramaturgul era redactor, iar poetul doar colaborator. Duelul literar a început în 1893, în “Moftul român”, ziarul lui Caragiale, unde pastişele macedonskiene precum şi autorul lor au fost desfiinţate cu sarcasm de către autorul “Scrisorii pierdute”.

I-l-Caragiale1Şi cum orice gest nobil ascunde o atitudine josnică, poetul “Rozelor ce mor” trimite o scrisoare ziarului “Românul” (în noiembrie 1893, publicată şi în „Literatorul”), prin care încearcă o „împăcare”. Scrie că nu este normal ca un fost director al teatrelor să îşi deschidă o berărie ca să se poată întreține; denunţă indiferenţa guvernanţilor, specificând că nu este prietenul lui Caragiale, însă îl consideră un prieten distins şi din acest motiv trage un semnal de alarmă.

Caragiale nu bagă în seamă gestul „împăcării”, iar apariţia volumului „Excelsior” al poetului, în 1895, este iar un motiv pentru dramaturg să-i ironizeze “talentul”, în „Gazeta poporului”. În replică, Macedonski îl atacă acid, în suplimentul literar al ziarului „Liga ortodoxă” publicând „I.L. Caragiale şi opera lui”, sub semnătura Salustiu.

Ura lui Macedonski dospeşte monştrii răului. Duşman de moarte a junimiştilor şi al masonilor, se foloseşte de Caion, crezând că astfel îi zdrobeşte definitiv imaginea autorului „Năpastei”. Ca să se simtă răzbunat, îi permite lui Caion să publice în “Forţa morală” din ianuarie 1902, sub pseudonim, un „studiu critic” despre cum anumite comedii bulevardiere franceze ar fi fost copiate de către autorul “Scrisorii pierdute”.

Mai mult, organizează o conferinţă la Ateneul Român atacând direcţia junimistă precum şi pe autorul “Nopţii furtunoase”, unde este huiduit. Nu-şi termină conferinţa, fiind nevoit să plece din sală.

În epocă, lumea fierbe. Direcţia Teatrului Naţional, ca să-l susţină pe Caragiale, pune urgent pe afiş comedia bulevardieră “Rabagas” a lui Sardou, pentru ca opinia publică să judece noua învinuire de “plagiat” a autorului “D’ale Carnavalului”.

Un proces celebru în epocă

Caragiale îi scrie o scrisoare bunului său prieten, avocat şi dramaturg, Barbu Delavrancea:
„Dragă Barbule, (…) Nu ştiu dacă ai citit al doilea articol care este o îndrăzneală fără pereche în publicistica românească. Dar să vedem ce vor face când vor trebui să răspundă de faptele lor. Mă stăpânesc, însă nu mai merge, e prea-prea, ca să nu zic foarte-foarte, aşa cum trebuie să fie cu aceşti neciopliţi scribuleţi. Cu dragoste de frate, Iancu”.

Delavrancea îl sfătuieşte să depună o plângere Preşedintelui Curţii cu Juraţi de Ilfov pentru “defăimare şi calomnie adăugând la înjurăturile triviale ce mi se adresează şi afirmaţiunea că am furat una din operele mele după o lucrare dramatică a unui posibil închipuit autor maghiar Kemeny Istvan” alăturând cele două numere ale revistelor, în felul acesta deschizându-se un proces împotriva autorului articolelor publicate şi a directorului revistei.

Dosarul Caragiale-Caion

Artişti, scriitori, actori ai Teatrului Naţional, boieroaice din protipendada românească, precum şi prietenii celor doi asistă la proces. Neavând dovezi clare decât titlul piesei maghiare scris pe o copertă, Th. Stoenescu îl suspendă pe Caion din redacţie.

Curtea a fost prezidată de domnul consilier de Curte G. Flaişlean. La apelul nominal s-au prezentat inculpaţii: Const. Al. Ionescu asistat de avocaţii Otetelişanu, Ionescu, Mitescu, Băileanu şi inculpatul Stoenescu asistat de avocaţii Şonţu şi Moldoveanu. Ca parte civilă, I.L.Caragiale a fost asistat de avocaţii: Barbu Delavrancea şi Petre Grădişteanu.

La primul termen pentru judecarea procesului, grefierul a înaintat Curţii o cerere spre amânarea procesului din motive medicale. În certificatul medical, Caion suferea de „gripă cu formă nervoasă”. I se ceruse să aducă forma legalizată a traducerii şi, pentru că n-o avea, recurge la actul medical. Traducerea a adus-o Barbu Delavrancea.

Tot atunci, avocatul lui Th. Stoenescu cere ca procesul să nu se amâne deoarece clientul său doreşte să fie judecat, depunând câteva foi prin care aducea argumente despre cum a fost indus în eroare de către Caion, tocmai ca să publice în revista sa acele articole calomniatoare la adresa lui Caragiale.

Prin Procesul verbal de şedinţă, 21 din 11 martie 1902, Th. Stoenescu a fost scos din cauză, dispunându-se ca inculpatul C.A. Ionescu Caion să fie judecat în contumacie (absenţă nejustificată). A urmat memorabila pledoarie a lui Barbu Delavrancea în susţinerea lui I.L.Caragiale.

Prin decizia nr. 12 din 11 martie 1902 juraţii îl condamnă pe inculpat la trei luni închisoare, 500 lei amendă şi 10.000 lei despăgubiri civile; trebuie să-i plătească părţii civile, Ion Luca Caragiale, în termen de 15 zile, 10 000 lei daune de interese.

Judecat în lipsă, Caion face recurs. Procesul se reia în iunie a aceluiaşi an. O comisie formată din 12 judecători şi un preşedinte deschide şedinţa. La apelul nominal, Caragiale este reprezentat de Barbu Delavrancea, iar Caion de către avocaţii: G. Danielopolu, N. Mitescu, M. Băileanu şi I-Tanoviceanu.

Caion îl acuză în continuare pe Caragiale că a plagiat pentru că “domnul Caragiale m-a insultat prin «Moftul român» toată vara şi eu am vrut să mă răzbun” – ceea ce nu fusese adevărat. Pentru ca farsa să fie completă, Caion aduce nişte foi tipărite cu litere chilirice ca dovadă evidentă a calomniei, reprezentând textul plagiatului. Avocatul Danielopolu: „cei care copiază ajung la Academie, la Universitate, deputaţi, senatori etc. Convingerea noastră e că dl. Caragiale a copiat.”

În acelaşi timp, apare la bară, ca să apere calomniatorul, o somitate a vremii, profesorul Tanoviceanu, un adevărat Justinian al dreptului penal român, instigat de Macedonski.

Prin procesul verbal al audienţei Curţii, Instanţa, după dezbateri de două zile, a luat în considerare Ordinul prescris de art. 227 cod penal, aducând verdict de achitare pentru inculpat. În urma acestui verdict, Preşedintele Curţii pronunţă achitarea lui Caion faţă de condamnarea inculpatului, aşa cum s-a întâmplat la primul proces. Marele dramaturg, trist, dar generos, a afirmat: „Bine că l-a achitat! Nu vreau răzbunare, nici câştig moral. Am avut satisfacţia dorită, iar fapta lui n-am condamnat-o decât ca pe o impertinenţă”.

Totul este posibil în justiţia română, chiar să se facă uneori şi „dreptate”. Lovit în plin de decizia de achitare a lui Caion, autorul “Năpastei” se exilează la Berlin de unde-i scrie bunului său prieten Vlahuţă: „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest loc de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am mai văzut, să mai sufăr pentru ceea ce am mai suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile care conduc viaţa publică, otrăvindu-te cu privirile lor stupide şi bănuitoare, aceiaşi juraţi care pierd intenţionat procese sau achită pe nedrept. Nu dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei, şi nu am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul sunt vicii demne de compătimit. Semnat: Iancu.”
(Sursa: Biblioteca marilor procese, an I – mai –iulie, nr. 4-5, 1924; Procesul Caragiale Caion)

09
/02
/22

Pe 10 februarie, actorul Victor Rebengiuc împlinește 89 de ani. În rândurile care urmează, vă propunem o scurtă incursiune în biografia artistului care de-a lungul timpului a știut să se arate atât de generos pe scenă și atât de discret în afara ei. Din 2011, numele său se regăsește și pe Aleea Celebrităților din București, proiect inițiat de Teatrul Metropolis pentru a celebra valoarea artistică.

28
/01
/22

Născută pe 13 aprilie 1938, la Brăila, Cătălina Buzoianu s-a impus în teatrul românesc într-o manieră unică, dificil de surprins în câteva cuvinte. A montat peste 100 de spectacole în țară și peste hotare, inclusiv pe scena Teatrului Metropolis, a îndrumat generații de studenți, a fost admirată de colegii de breaslă și iubită de public.

13
/01
/22

Cu ocazia Zilei Culturii Naționale, Muzeul Național al Literaturii Române, în parteneriat cu Teatrul de Comedie, vă invită sâmbătă 15 ianuarie 2022, la o vizită în regim gratuit a expoziției de bază din Strada Nicolae Crețulescu 8, precum și a celor cinci case memoriale ale MNLR, care au aparținut scriitorilor Anton Pann, Tudor Arghezi, George Bacovia, Liviu Rebreanu și Ion Minulescu.

12
/01
/22

Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală (INCFC) marchează Ziua Culturii Naționale de anul acesta cu evenimentul de lansare a publicației Atlasul Culturii. Așezămintele culturale în spațiul rural, care va avea loc vineri, 14 ianuarie 2022, ora 12:00, în Atriumul Bibliotecii Naționale a României. Lansarea va fi transmisă și în regim live, pe pagina de Facebook a INCFC.