OAMENII MUZICII Imposibil să fi ascultat vreodată muzică de balet fără să fi dat de o compoziţie a lui Prokofiev. Unul dintre cei mai creativi muzicieni ai secolului XX, a fost un pianist excepţional şi o personalitate muzicală complexă, stârnind adesea controverse.
Un articol de Cristina Enescu Aky|22 aprilie 2020
Muzica sa este adesea deconcertant de diversă și neomogenă, multe dintre lucrări stârnind (adesea simultan, la premiere) deopotrivă entuziasm și oroare. Unii l-au apreciat enorm, alții l-au urât virulent pentru muzica sa considerată uneori disonantă. Și totuși rămâne compozitorul unora dintre cele mai originale și mișcătoare muzici ale secolului XX, un creator extrem de interesant pe care merită să îl descoperiți în lucrări celebrissime precum baletul Roemo și Julieta sau Dragostea celor trei portocale, dar și în alte creații la fel de provocatoare.
Născut pe 23 aprilie 1891 în Ucraina de astăzi, Serghei a fost un copil-minune ale cărui ambiții muzicale au fost hrănite de ascultarea mamei sale interpretând Beethoven și Chopin la pian, și de operele văzute în copilărie la Moscova și St. Petersburg. La fel ca Mozart, și el a compus prima sa lucrare la 5 ani. La 6 ani a scris prima sa operă, Uriașul. La 13 ani intra deja la Conservatorul din St. Petersburg. Aici a căpătat faima unui mare talent dar și a unui rebel și provocator căruia îi plăcea să experimenteze cu muzici moderniste, neobișnuite pentru urechile vremii. S-a declarat plictisit de cursurile de aici, dar compoziția îl pasiona enorm – de fapt a devenit ceea ce am numi astăzi un workaholic, lucrând uneori chiar și 14 ore pe zi.
Portret realizat de Matisse (1921)
La 17 ani a avut primul său concert ca pianist, cu un succes răsunător. A fost începutul a aproape trei decenii de turnee internaționale încununate de lauri (și de controverse adesea), timp în care a și compus multe lucrări adesea intenționat provocatoare, incomode pentru urechile tradiționaliste.
A scris o lucrare splendidă, prima sa simfonie, „în stilul lui Haydn”, dar a fost atras și de curentul modernist-expresionist din muzică, reprezentat de Arnold Schoenberg (Prokofiev a fost primul care a interpretat public în Rusia compoziții ale acestuia), dar și-a creat propriul stil.
Era un spirit provocator, uneori chiar farsor, cu un simț al umorului cu accente sarcastice exprimate chiar și în compozițiile sale. În tinerețe chiar a compus o lucrare experimentală intitulată Sarcasm (1912) care, alături de primele sale două concerte pentru pian, i-au conturat faima de enfant terrible.
Brațele lungi și mâinile mari, plus desigur un talent și o creativitate remarcabile, au fost ingredientele care l-au făcut pe de o parte un pianist de o virtuozitate remarcabilă, pe de altă parte creatorul unor partituri pentru pian cel puțin provocatoare pentru pianiști.
Era încă student la premiera Concert pentru pian nr. 1 (1911), cel mai scurt din cele 5 cocnerte ale sale finalizate, la care a fost și solist; criticii au catalogat-o drept „lucrarea unui nebun”, spunând că Prokofiev era „numai bun pentru cămașa de forță” (ca o ironie, tocmai atacurile virulente ale criticilor au făcut să crească faima acestei compoziții). Cu acest concert a câștigat celebrul Premiu Rubinstein pentru interpretare (și-a prezentat propriul concert pe considerentul că juriul – condus de celebrul compozitor Glazunov- nu va putea să își dea seama cât de bine l-a interpretat de fapt). Rimski-Korsakov, care făcea parte din juriu, l-a catalogat drept „talentat dar imatur”.
„Răspunsul” lui Prokofiev față de criticile primite după premiera acestui prim concert pentru pian a fost practic o sfidare: a interpretat în premieră în Rusia a deloc comodele lucrări pentru pian ale lui Schoenberg (op.11), încă și mai disonante pentru urechile contemporanilor.
Concertul pentru pian nr. 2 a provocat și el un scandal la premiera din 1913 – se pare că o parte a publicului a plecat revoltată spunând că „până și pisicile de pe acoperiș fac o muzică mai bună!” De asemenea, în același stil, Prokofiev i-a trimis o invitație specială ultra-conservatorului Glazunov (marele compozitor al romantismului târziu) la premiera Suite scite/ Suita scită. Șocat, maestrul a plecat în timpul concertului cu capul adânc plecat…
La 26 de ani, Prokofiev a compus Simfonia nr. 1 Clasica (1916/1917), în ceea ce el însuși spunea că ar fi fost stilul în care ar fi compus Haydn dacă ar fi fost în viață atunci. Prokofiev a compus-o în timpul unei vacanțe la țară, folosind-o ca un exercițiu de compoziție în lipsa disponibilității unui pian. Simfonia a rămas până astăzi una dintre cele mai populare compoziții ale sale.
O mare pasiune: șahul
Nu era doar extrem de pasionat de șah, ci era chiar un jucător remarcabil, de la care au rămas mai multe scheme partide celebre. L-a învins chiar și pe José Raúl Capablanca, ulterior devenit campion mondial, dar și pe Maurice Ravel. (Dacă vă pasionează șahul, puteți regăsi partida celor doi compozitori aici.)
Prokofiev a scris muzică pentru trei filme (la comanda autorităților sovietice), iar lucrări ale sale au fost apoi folosite în peste 160 de producții cinematografice și TV, inclusiv pentru desene animate, pentru care muzica lui deosebit de expresivă și pe alocuri dinamică se potrivește perfect.
Unul din primele mega-staruri ale secolului XX
În 1918, în timpul Revoluției din Rusia plecase în Statele Unite. Nu cucerise New York-ul, așa cum își dorea, dar la Chicago avusese succes și stârnise destule valuri. În Rusia cunoscuse un om de afaceri, fermierul Cyrus McCormick din Chicago, al cărui nume compozitorul îi cunoștea căci era producătorul unor mașini agricole folosite la moșia tatăui său. McCormick l-a recomandat ulterior pe Prokofiev Orchestrei Simfonice din Chicago, iar acesta a fost apoi dirijorul, respectiv pianistul la două premiere ale unor lucrări ale sale la Chicago, în decembrie 1918. Presa titra ulterior: „Armoniile ciudate ale unui geniu rus”; „Muzica a fost atât de sălbatică, de barbară (…) dar și uriașă, sinceră, adevărată.”
Pentru opera din Chicago a a compus una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, Dragostea celor trei portocale. După această premieră (ca de altfel după multe din premierele sale), publicul și criticii au fost șocați, deși au existat și recenzii pozitive, precum un articol care spunea că „nu e nimic dificil la această muzică – decât dacă ai nenorocul să fii critic muzical. Dar pentru o ureche neantrenată există acolo ceva șarmant de capricios în sunetele orchestrei”.
Apoi a lucrat câțiva ani la Paris și Londra, inclusiv pentru compania Ballets Russes a celebrului impresar artistic Serghei Diaghilev (pentru care compusese, printre alții, și Maurice Ravel).
Deși a trăit cam prima treime a carierei sale în Occident, se căsătorise cu o spanioloaică și avea deja doi copii născuți, puterea sovietică stalinistă l-a curtat intens să se întoarcă în Rusia. Se considerase mereu un fel de ambasador cultural al Rusiei în lume. Era recunoscut deja ca un mare (deși controversat) talent, avusese turnee ca pianist virtuoz și compusese deja lucrări care deveniseră celebre. În anii trăiți în Vest fusese una dintre primele mega-staruri ale începutului de secol XX, Matisse îi desenase un portret, Picasso venea la premierele lui, mergea cu Charlie Chaplin la Biarritz și se întâlnea cu Gershwin.
Neinspirata dar „inspiranta” revenire în Rusia
Dar lui Prokofiev îi era dor de Rusia, și vedea numeroase oportunități muzicale în ceea ce îi promiteau autoritățile sovietice Poate era și obosit de constantele confruntări cu criticii și modele occidentale, de eternele probleme de buget și chiar de umbra rivalității cu Stravinsky pentru „titlul” de cel mai important compozitor rus din exil. Iar Stalin l-a curtat intens…
În 1927 a întreprins primul din trei turnee fulminante în Rusia. Autoritățile sovietice (despre care Prokofiev știa că puteau oferi bugete, oportunități și onoruri fără limite) i-au comandat muzica pentru filmul Locotenentul Kijé și i-au promovat compozițiile, iar în 1934 Teatrul Bolșoi i-a comandat baletul Romeo și Julieta. Prokofiev s-a arătat tot mai măgulit de ideea revenirii în Rusia, și chiar a închiriat un apartament la Moscova deși locuia încă la Paris.
A fost însă un pariu faustian… Știa că situația politică se înrăutățea (deși nu a putut prevedea ororile ce au urmat), că libertatea era oprimată, știa că era urmărit și telefoanele cu Rusia îi erau ascultate. Însă i s-au făcut promisiuni de numeroase concerte și comenzi de lucrări, drepturi de autor, o locuință, șofer și o viață bună. Era deja obosit să tot plece în turnee ca să își câștige existența… A ezitat niște ani, apoi în 1936, după o vacanță idilică și foarte inspirată în Rusia (în timpul căreia a compus partitura pentru pian din Romeo și Julieta), a decis să se mute înapoi la Moscova. Nu intuia teroarea ce avea să urmeze în Rusia, deși existau multe semne, și oricum avea sentimentul că era cumva de neatins datorită statutului de celebritate internațională. Stalin reușise ceea ce a rămas notat într-unul din jurnalele sale: „Trebuie să îi aducem înapoi pe Prokofiev.”
În primul an a avut mult de lucru în Rusia. Apoi au început să îi fie cenzurate diferite lucrări. Compozitorilor li se cerea să scrie muzică pentru preaslăvirea regimului comunist și a Rusiei, iar muzicile care nu făceau acest lucru erau considerat decadente și formaliste. Cât se înșelase Prokofiev crezând că politica îl va lăsa în pace să scrie muzica ce îi plăcea…
Între 1936 – 1938 a călătorit încă destul de mult în străinătate, inclusiv în ultimul său turneu, la Los Angeles. S-a întors de acolo cu gândul să se mute pentru câțiva ani la Hollywood (cum ar fi fost oare istoria filmului dacă ar fi reușit?…). Dar la scurt timp nu i s-a mai permis să iasă din Rusia. Atitudinea autorităților nu a mai fost atât de binevoitoare ca în anii dinaintea repatrierii. Câteva lucrări pe care le-a scris special la comanda autorităților sovietice (spre exemplu cantata pentru celebrarea celei de-a 20-a aniversări a Revoluției) au fost interzise. Căsnicia i s-a destrămat (fosta soție a fost arestată câțiva ani mai târziu, fiind considerată spion pentru că era cetățean străin, a petrecut niște ani într-un gulag iar apoi a emigrat la Londra), el recăsătorindu-se ulterior cu o rusoaică, poeta Mira Mendelssohn.
Apoi a izbucnit al Doilea Război Mondial. Celui care avusese parte de atâta faimă și atenție internațională, deși adesea și controverse, i-a fost greu să creadă că ajunsese practic un prizonier al autorităților sovietice, și că intrase de bună voie în această situație. A compus însă în acești ani tensionați unele dintre cele mai importante lucrări ale sale, printre care:
War and peace/ Război și pace (după Tolstoi, o operă masivă în care accentul cade pe individualitățile personajelor și emoțiile lor; în 1973, la 20 ani de la moartea compozitorului, inaugurarea magnificei Opere din Sidney a avut drept cap de afiș „Război și pace” a lui Prokofiev, lucrare începută în 1941 chiar când Germania invada Rusia);
Cinderella/ Cenușăreasa (unul dintre cele mai iubite balete, o poveste de dragoste magică, cu mult umor în construirea personajelor și a poveștii muzicale și cu interesante note ludice);
Simfonia a 5-a sau Sonata pentru vioară nr. 1 (pentru care a primit Premiul Stalin, și care este și astăzi frecvent interpretată), și alte lucrări de o mare intensitate precum Sonatele pentru pian nr. 6 – 8, numite și War Sonatas/ Sonatele de război, dar și muzică de film. Aceste Sonate (unele dintre cele mai disonante și cutremurătoare lucrări ale sale), au fost scrise la cererea autorităților (ca o odă adusă lui Stalin) în perioada de după dispariția și apoi uciderea prietenului lui Prokofiev, celebrul regizor Vsevolod Meyerhold de către regimul stalinist. Obligat așadar să scrie o odă celui a cărui adevărată față începuse (prea târziu) să o vadă, Prokofiev se pare că a pus de fapt în aceste sonate adevăratele sale sentimente…
În ultimii ani a fost bolnav, se pare că în urma unei contuzii cerebrale, dar a fost afectat și de situația politică și apoi de cea financiară personală. În 1948 (anul în care fosta soție a fost arestată și trimisă într-un gulag), un comitet comunist l-a catalogat pe Prokofiev drept artist formalist și străin de spiritul poporului sovietic, iar în ultimii ani ai vieții i s-a permis să scrie doar ceea ce aprobau oficial autoritățile. A fost nevoit să își facă autocritica publică, ceea ce l-a afectat puternic. A continuat totuși să compună, scriind Simfonia nr. 7, o lucrare nostalgică și melancolică în care se simte cumva adio-ul compozitorului.
Ghinionista dată a decesului…
Decesul său, survenit la 61 de ani (pe 5 martie 1953), probabil în urma unui atac cerebral, nu a fost anunțat în aceeași zi, și abia după trei zile a putut avea loc înmormântarea (la care a participat foarte puțină lume). Nu a fost adusă nici floare. Motivul? Prokofiev a avut „neșansa” să moară în aceeași zi cu infamul său contemporan, Iosif Stalin, cel care i-a marcat atât de puternic viața și cariera. Se pare că Stalin a murit la doar câteva ore distanță de Prokofiev, motiv pentru care toate florile din oraș și toată atenția populației au fost dedicate funeraliilor dictatorului.
În cuvintele lui Prokofiev….
Compozitorul, la fel ca poetul, sculptorul sau pictorul, are datoria să servească omul, oamenii. El trebuie să înfrumusețeze și să apere existența umană.
Virtutea (sau dacă vreți defectul) meu principal a fost o neobosită căutare de o viață a unui limbaj muzical original, individual. Detest imitația.
Bineînțeles că am folosit disonanța la vremea mea, dar a fost prea multă disonanță. Bach a folosit disonanța ca o sare bună pentru muzica lui. Alții au pus piper, au condimentat lucrurile din ce în ce mai mult, până când orice apetit sănătos a devenit bolnav și până când muzica nu a mai fost altceva decât piper.
Dintre multele creații ale lui Prokofiev pe care merită să le descoperiți….
The Love for Three Oranges/ Dragostea celor trei portocale (1921)
Operă satirică bazată pe o piesă a dramaturgului italian Carlo Gozzi (pionierul Commediei dell’arte, care a furnizat și inspirația pentru opera Turandot a lui Puccini). E un basm de iubire ce include un tânăr prinț, blestemul unei vrăjitoare, un prim-ministru ce uneltește să îl ucidă, o călătorie în căutarea a trei portocale care conțin câte o prințesă.
Prokofiev a semnat și libretul, și a terminat de compus muzica în doar 9 luni. Opera a avut premiera la Chicago, unde Prokofiev îl cunoscuse pe directorul Chicago Opera Association, care i-a comandat o operă. Criticii au fost reticenți, dar publicul entuziast, și de atunci lucrarea este des întâlnită în repertoriul multor opere din lume. Poate cel mai cunoscut fragment este acest Marș:
Peter and The Wolf/ Petrică și lupul (1936)
O poveste pentru copii pe care Prokofiev a scris-o, se spune, într-o oră, iar muzica a compus-o în doar 4 zile pentru Teatrul muzical pentru copii din Moscova (1936), ca o introducere jucăușă a copiilor în muzica clasică și, în subtext, ca o proslăvire a triumfului forțelor „binelui” stalinist asupra „răului”.
Lucrarea a avut ulteriorsute de înregistrări, cu recitatori celebrii printre care Bill Clinton, Sophia Loren, Antonio Banderas, Alice Cooper, Eleanor Roosevelt, David Bowie. Sting. Prokofiev a creat diferite personaje special pentru unele din instrumentele orchestrei: clarinetul e o pisică, oboiul o rață, flautul o pasăre, lupul e interpretat de trei cornuri franceze, fagotul este bunicul morocănos, iar Petru e interpretat de mai multe instrumente cu coarde.
În 1938 Prokofiev i-a prezentat lucrarea lui Walt Disney la Los Angeles, iar acesta l-a transformat în desen animat. Ce ironie… Lucrarea comandată de un teatru sovietic ca o operă de educație (inclusiv) politică a tinerei generații sovietice (Petru trebuia să fie, în varianta inițială, de-a dreptul un pionier comunist) a devenit iubită în toată lumea datorită reprezentării animate a unei legendare companii americane.
Concertul pentru pian nr. 3 Cel mai frecvent interpretat din cele 5 concerte pentru pian finalizate de compozitor. Stilul său e perfect reprezentat aici: armonii percutante împletite cu momente lirice, o interpretare rapidă și provocatoare, o cromatică muzicală energică și impresionantă.
Scythian Suite/ Suita scită (1915) Scrisă sub influența Ritualului primăverii a lui Stravinsky, a avut la bază un „balet barbar” comandat de impresarul Diaghilev. Acestuia nu i-a plăcut compoziția și nu a montat-o. Prokofiev a transformat-o apoi într-un concert-suită, care a scandalizat și încântat deopotrivă publicul la premiera de la celebrul Teatrul Mariinsky din St. Petersburg.
