Seymour Bernstein, pianistul, are optzeci şi opt de ani. Și la optzeci şi opt de ani, omul acesta poate să spună că nu credea să ajungă cu mâinile lui până la Dumnezeu. Iar adevărul este că el chiar a ajuns cu mâinile lui până la Dumnezeu, căci Seymour cu adevărat este dintre aceia pentru care au apărut pe lume sonatele şi pianele şi melancolia.
Un articol de Andrei Crăciun|23 septembrie 2015
Iar la apogeul splendidei sale cariere de pianist, dar și la apogeul anxietății de a mai urca pe scenă, la cincizeci de ani, Seymour Bernstein a ales să se oprească. Și-a organizat un concert de adio, un adio despre care nimeni altcineva n-a știut.
N-a mai concertat în public, a fost profesor, a așezat în alții harul său, atât cât poate un har fi dat mai departe. S-a retras în apartamentul său cu o singură cameră din New York, a compus, a scris, a iubit muzica și a fost fericit.
“Seymour Bernstein: an introduction” este un documentar care îi spune istoria acestui om extraordinar. Ethan Hawke a reușit – din prima încercare – un film documentar despre care se povestește deja elogios și se va mai vorbi, căci Seymour chiar este om care poate fi povestit elogios.
Documentarul este, totuși, și nu este despre Seymour Bernstein. Căci filmul este în egală măsură despre căutările lui Ethan Hawke, și mai departe despre căutările oricărui artist confruntat cu gloria și cu sensul baricadelor personale.
Mai important e că Seymour Bernstein este un om înțelept. El a făcut un pas înapoi, pentru a se păstra pe sine, căci aceasta este măsura tuturor lucrurilor: consecvența în ideal. Idealul lui Seymour Bernstein este muzica, dincolo de succes.
Seymour Bernstein este un om înțelept. El a fost în Războiul din Coreea, căci așa i-a fost secolul, el i-a scris Majestății Sale Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii și Irlandei de Nord întrebând-o de ce un anume pianist nu a fost înnobilat deja, ceea ce bineînțeles că s-a întâmplat imediat după scrisoarea lui, el și-a păstrat umorul, el a continuat să se întrebe “de ce?”.
Documentarul se sfârșește cu Seymour Bernstein concertând din nou – pentru un public restrâns. Din stradă se văd oameni oprindu-se, fotografiindu-l prin geamul vitrinei pe acest bătrân misterios care vrăjea un pian. Așa este secolul. Asta fac oamenii mileniului al III-lea în fața miracolelor: le imortalizează, un verb depășit, căci acele fotografii vor ajunge pe internet, volatilizându-se.
Povestea lui Seymour Bernstein este totodată a oricărui om care trăiește o pasiune. Este și nu este despre muzică, despre partituri, despre piane, povestea lui Seymour Bernstein este povestea oricărui om care și-a dat cu plăcere viața pentru o credință. În locul său ar fi putut sta un călugăr sau un interpret de șlagăre de pe un peron de metrou din Europa de Est.
Ethan Hawke caută un răspuns, dar îl caută într-un stil foarte american, căci viața nu este despre ce reușești să fii, ci mai ales despre ce nu reușești să fii, despre toate acele drumuri care nu duc nicăieri, despre toate acele clipe întunecate, căci prin ele și numai prin ele intră lumina în oameni.
Ethan Hawke tocmai a aflat în Seymour Bernstein, pianistul, introducerea la acest adevăr: înțelepciunea începe acolo nu se sfârșește dragostea.
Filmul-documentar “Seymour: an introduction”, de Ethan Hawke, a rulat în Piața Festivalului “George Enescu” (Seymour Bernstein, eroul documentarului, l-a cunoscut pe George Enescu).
