CRONICĂ DE FILM Cu siguranţă unul din cele mai îndrăzneţe şi solicitante filme de la TIFF 2017, „Austerlitz”, al regizorului ucrainean Serghei Lozniţa, ridică o întrebare fundamentală: ce mai înseamnă memoria colectivă, în acest caz a Holocaustului, în epoca turismului în masă şi a selfie-urilor la fostele lagăre naziste?
Un articol de Ionuț Mareș|3 iunie 2017
Alternând filmele de ficţiune (cel mai recent, „A Gentle Creature”, s-a aflat în Competiţia din acest an de la Cannes) cu documentarele observaţionale sau de montaj (cu imagini de arhivă), ucraineanul Serghei Lozniţa a devenit în ultimii ani unul dintre cei mai ambiţioşi cineaşti ai lumii, în a cărui operă chestionarea istoriei în relaţie cu prezentul şi dinamica cinetică a mulţimilor sunt obsesii centrale.
În „Austerlitz”, operă de non-ficţiune care a avut premiera mondială anul trecut la Festivalul de la Veneţia şi care a putut fi văzută în prima zi a TIFF-ului de la Cluj, Serghei Lozniţa a filmat turismul în masă la fostele lagăre de concentrare naziste de la Dachau şi Sachsenhausen din Germania.
Filmul este construit exclusiv din cadre cu grupuri de turişti surprinşi în diferite etape ale traseului pe care îl presupune o astfel de vizită, de la intrarea pe poarta lagărului-memorial şi până la ieşire, trecând prin puncte-cheie: curtea, culoarele cu celule, stâlpii de execuţie şi, bineînţeles, camerele de gazare şi cuptoarele de ardere a cadavrelor.
Două opţiuni estetice radicale se disting. În primul rând, Lozniţa filmează în alb-negru. Pe de o parte, alegerea dă o oarecare sobrietate şi austeritate imaginilor, eliminând riscul de pitoresc, cu atât mai mult cu cât fostele lagăre ar trebui percepute în primul rând ca locuri de comemorare a victimelor ororilor comise de nazişti. Pe de altă parte, se face astfel racordul imaginar cu alb-negrul din celebrele şi extrem de difuzatele înregistrări de arhivă realizate la momentul eliberării respectivelor lagăre şi rămase în memoria vizuală a omenirii.
A doua opţiune curajoasă a lui Lozniţa este filmarea exclusiv în cadre fixe cu o subtilă şi ofertantă compoziţie, în planuri-secvenţă de câteva minute fiecare. Camera de filmat ne pune, ca spectatori, în poziţia de observatori privilegiaţi ai unor situaţii la care altfel nu am fi avut acces. Este martorul care priveşte din afară şi cu interes fluxul de turişti. Şi o face cu răbdare.
Pe de o parte, această poziţie fixă a aparatului şi durata lungă a cadrelor relevă din nou interesul lui Lozniţa de a filma mulţimi în documentarele sale, tocmai pentru a evidenţia că ceea ce îl interesează este o anume conştiinţă colectivă, o anume energie a grupurilor.
Pe de altă parte, o astfel de abordare stilistică scoate din contingent, din banalitate şi din anecdotic „evenimentele” pe care Lozniţa le filmează şi îndeamnă spectatorul să remarce comportamentul uman al omului modern, al turistului preponderent occidental, înstărit, pentru care vizitarea cât mai multor locuri simbolice din lume este un reflex, ceea ce – şi asta este una din ironiile filmului – poate însemna punerea pe acelaşi plan a obiectivelor cultural-excentrice cu astfel de complexe bântuite de moarte aşa cum sunt fostele lagăre de concentrare şi exterminare.
Privitorul este lăsat liber să îşi aleagă propriul centru de interes în fiecare cadru. Şi, chiar dacă documentarul este lipsit de orice comentariu din off, Lozniţa comentează prin compoziţia şi durata cadrelor şi prin montaj gesturile pe care le surprinde.
O constantă care reiese din observarea comportamentului turiştilor este obsesia multora pentru fotografie şi pentru selfie-uri. De aceea, reflexul oamenilor de a se fotografia în faţa porţii, sub sigla „Munca te eliberează”, la stâlpii de execuţie, lângă camerele de gazare sau chiar în faţa cuptoarelor (cel fotografiat căutând să dea cât mai bine în faţa aparatului), ca în cazul oricărui alt obiectiv vizitat oriunde în lume, capătă un aer inevitabil caraghios.
O fină ironie străbate de fapt întregul film: din cadrele de la distanţă cu puhoaiele de oameni intrând liber pe poarta lagărelor sau plimbându-se pe alei (ceea ce inevitabil constrastează cu ceea ce a alimentat imaginarul spectatorului de-a lungul anilor – filmuleţele de arhivă cu prizonierii scheletici de după garduri sau cu mormanele de cadavre); din bunăstarea pe care o emană turiştii (haine lejere, de vară, tricouri cu diferite sloganuri sau imagini, ochelari de soare, aparate de fotografiat şi telefoane mobile de ultimă generaţie, inclusiv ataşate unor selfie stick-uri); din comentariile senzaţionaliste şi simplificatoare ale ghizilor, din care Lozniţa ne oferă fragmente; din indiferenţa, relaxarea sau oboseala cu care cei mai mulţi par să viziteze locul; din construcţia montajului – după un moment în care auzim pe coloana sonoră un ghid vorbind despre supa mizeră şi bucata de pâine pe care le primeau deţinuţii, urmează o secvenţă cu un grup de turişti tineri mâncând sandvişuri aşezaţi pe iarbă într-un moment de odihnă.
Este felul prin care Lozniţa ironizează conduita, pe alocuri ridicolă, a turiştilor moderni care suntem. Şi ridică întrebări fundamentale: Înţelegem cu adevărat ororile a căror amintire bântuie încă aceste locuri ale morţii? De ce le vizităm? Ajută într-adevăr acest turism în masă, în care fostele lagăre ajung să fie de cele mai multe ori simple obiective de bifat printre multe altele în sejuri plătite? Care este cel mai potrivit mod de vizita astfel de locuri şi de a comemora victimele? Mai suntem capabili de sobrietate şi pietate în faţa tragediei inexprimabile? Fiecare spectatator este invitat să îşi caute propriile răspunsuri. De aici şi farmecul acestui mare film.
În cadrul TIFF, „Austerlitz” va mai putea fi văzut duminică, 11 iunie, de la ora 22.30, la Cinema „Florin Piersic”.
