„Touch Me Not”. Epidermic
https://www.ziarulmetropolis.ro/touch-me-not-epidermic/

CRONICĂ DE FILM „Touch Me Not”, controversatul şi ambiţiosul film care i-a adus regizoarei Adina Pintilie Ursul de Aur la Berlin, poate marca un moment de cotitură în cinema-ul românesc, prin ineditul temei (explorarea intimităţii şi sexualităţii) şi prin radicalitatea sa formală (amestecul de experiment, ficţiune şi realitate).

Un articol de Ionuţ Mareş|22 Mai 2018

Camera de filmat se apropie lent de corpul atletic gol al unui bărbat întins pe spate în pat, până ce pielea își dezvăluie, într-un gros-plan ca de microscop, detaliile fascinante.

Ca într-o explorare a unui teritoriu vast căruia doar rar îi acordăm atenția cuvenită, aparatul panoramează trupul, la fel de încet, de la piept spre abdomen.

În acest timp, pe coloana sonoră, bărbatul pare a-și povesti, din frânturi, experiența de a trăi de mulți ani cu un corp lipsit complet de păr.

El este interpretat de relativ cunoscutul actor islandez Tómas Lemarquis, care, la fel cum ni se lasă de înțeles în cazul tuturor personajelor, se joacă atât pe sine însuși, în diverse ateliere sau alte momente stimulate de regizoarea Adina Pintilie, cât și o proiecție fictivă a sa, în cadrul structurii narative simple dar perfect coerente pe care se bazează filmul, în acest amestec destabilizator de ficțiune și non-ficțiune din care „Touch Me Not” („Nu mă atinge-mă”) își trage energia și, parțial, originalitatea.

Aproape imperceptibil, vocea se schimbă, iar o femeie începe să vorbească despre experiența sa de a fi brunetă și, prin urmare, de a trăi cu trauma că părul negru de pe trup este, inevitabil, mai vizibil decât la alte femei.

Fără să simți tăietura de montaj, camera de filmat panoramează înapoi de la abdomen spre piept, iar în cele din urmă se ridică, dezvăluind de această dată un corp gol și frumos de femeie, aparent cea a cărei voce tocmai fusese auzită (Mona, jucată de actrița bulgară Irmena Chichikova).

Efectul spectaculos al secvenței nu este doar acela că sugerează o legătură între cele două personaje (de-a lungul filmului vedem cum Tómas o urmărește insistent pe Mona). Dar acest transfer vizual livrează, într-un mod pur cinematografic, o idee mult mai ofertantă – identitatea comună a corpurilor masculin și feminin.

Și întărește demersul regizoral, care este o radiografiere a corpului în toată nuditatea sa de care nu ar trebui să fugim, precum și o redare reținută a emoțiilor, spaimelor și plăcerilor declanșate de investigarea trupului (al tău sau al celui/celei de lângă tine), cu toate aparentele sale defecte sau splendori.

Însă estetica filmului este departe de a determina o receptare care să stimuleze fiori erotici – chestionarea intimității nu este aici apanajul unei priviri, eventual voyeuristice, care să glorifice plăcerile carnale. În formele ei de afirmare cele mai diverse, unele inclusiv violente, sexualitatea este mai curând privită ca un mijloc de (auto)cunoaștere, de acceptare a infinitelor necunoscute ale propriului corp sau de testare a limitelor acestuia.

Și nu este vorba nici de o tratare regizorală exclusiv clinică, rece, de laborator, asta pentru că, în ciuda insistenței pe observație a camerei de filmat, în cadre majoritar strânse, asupra personajelor (planul secund din cele câteva secvențe de exterior este redat unscharf), Adina Pintilie își infuzează filmul, în mod paradoxal, cu delicatețe, cu tandrețe și, într-un final eliberator splendid, cu emoție.

În fond, „Touch Me Not” este filmul unor descătușări și al unor regăsiri, al luptei directe cu propriile slăbiciuni, pentru o mai bună conviețuire cu propriul corp și cu propriile obsesii – așa cum arată povestea centrală, cea care structurează întreaga narațiune.

Laura („interpretată” de actrița engleză Laura Benson) este o femeie în jurul a 50 de ani, aparent traumatizată și înspăimântată de intimitate și de potențiala atingere a celorlalți.

În încercarea de a scăpa de aceste frici, își explorează sexualitatea apelând la terapeuți și la diverse persoane obișnuite a-și vinde trupul (un tânăr arătos căruia îi cere să se masturbeze în fața sa sau o transsexuală, Hanna Hofmann, dispusă a-și discuta deschis identitatea).

În plus, asistă, din afară, la sesiuni dintr-un workshop de (re)descoperire a propriului corp, la care participă persoane de toate vârstele, unele cu dizabilități fizice severe (așa cum este Christian – care se consideră doar o persoană „differently abled” și pentru care „corpul, așa cum e, este un cadou”), sau se strecoară într-un club de noapte unde au loc orgii sau ședințe de BDSM.

Și chiar dacă primele imagini din film arată un corp gol de bărbat, camera neezitând, în mișcarea sa de panoramare, să îi surprindă penisul, ca un semnal că un astfel de demers este dispus să caute sinceritatea chiar cu riscul de a perturba sau șoca, Adina Pintilie nu cade în senzaționalism. Însă nici nu întoarce privirea, cu falsă pudibonderie.

Acest echilibru – fără discuție, precar – este cel mai bine reflectat în secvențele din clubul de noapte: camera de filmat se identifică, discret, cu privirea curioasă a nou-intratului (fie că e Tómas, fie că e Laura) și surprinde, „din mers” și din nou în cadre strânse cu fundal întunecat, fragmente din orgii (rămase mai mult în afara cadrului, dar prezente prin gemetele de pe coloana sonoră).

Întregul proces de eliberare al Laurei este parcurs împreună cu însăși regizoarea Adina Pintilie, care nu ezită (aparent la îndemnul protagonistei sale) să se pună la rândul ei în fața camerei de filmat, pentru a-și invinge teama de a fi privită și de a fi judecată, și să-și mărturisească una din propriile traume (în momentele de intimitate cu un bărbat, o bântuie imaginea mamei sale), într-o frumoasă secvență în care Laura o ascultă.

Opțiunea Adinei Pintilie de a se expune, fie și parțial, în fața obiectivului, dar și de a devoala permanent caracterul de construct al filmului, într-o reflecție meta-cinematografică, nu doar că îmbogățește complexitatea demersului (la asta trebuie adăugată inventivitatea coloanei sonore, de multe ori desprinsă de imagine, dar complementară cu aceasta), dar întărește gestul său de asumare a proiectului ca unul foarte personal și intim.

Dincolo de caracterul aparent provocator, „Touch Me Not”, cu al său titlu care sugerează deopotrivă dorință și ezitare, apropiere și teamă, este remarcabil prin curajul de a forța spectatorul, prin afișarea vulnerabilităților personajelor, să-și confrunte propria relație cu intimitatea, sexualitatea și emoțiile asociate lor.

Un film ambițios și, în mod paradoxal, fragil (tocmai prin riscurile pe care și le asumă), ca un îndemn la autodescoperire și împăcare cu noi înșine și la acceptarea misterului din noi.

„Touch Me Not”, de Adina Pintilie, a câștigat premiul de debut și Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin în acest an și va fi prezentat în premieră în România la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca (25 mai – 3 iunie). În toamnă va fi lansat și în cinematografe.

11
/12
/19

CRONICĂ DE FILM „Marriage Story” (2019), noul film al regizorului Noah Baumbach, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai cinemaului american independent, are toate datele pentru a se face simpatic: actori celebri și cool, un subiect cu o puternică încărcătură emoțională și o regie discretă. Este însă și un mare film?

09
/12
/19

Ajuns la ediția a 23-a, festivalulul de film studențesc CineMAiubit, care a avut loc între 3 și 7 decembrie la Cinemateca Eforie din București, a scos în prim-plan câțiva tineri cineaști foarte promițători, care merită urmăriți și de care foarte probabil vom mai auzi în anii care vin.

09
/12
/19

Muzeul Național de Artă al României invită publicul, pe 12 decembrie, de la ora 19.00, la o seară de film cu o proiecție specială: un moment rar de confesiune în care Corneliu Baba, acest pictor singuratic, a acceptat prezența celorlalți în atelierului său.

08
/12
/19

Al șaselea și ultimul sezon al dramei Vikingii a revenit, în exclusivitate, la HISTORY® cu două episoade, joi, 5 decembrie, de la ora 21:00, la doar o zi după premiera din Statele Unite. Drama crește în intensitate pe parcursul călătoriei vikingilor în locuri îndepărtate, la mii de kilometri de Kattegat, pe măsură ce aceștia vor întâlni rivali de temut și vor înfrunta consecințele morții lui Ragnar.

28
/11
/19

CRONICĂ DE FILM După „Cealaltă Irina” (2009) și „Q.E.D.” (2013), regizorul Andrei Gruzsniczki revine cu un nou lungmetraj, „Zavera” (2019), o dramă minimalistă - dar și manieristă - despre un inginer constructor (Dorian Boguță) a cărui viață e dată peste cap de moartea celui mai bun prieten (Șerban Pavlu).

28
/11
/19

Organizat de American Independent Film Festival și Cinema „Elvire Popesco”, pe 30 noiembrie, Maratonul „Blade Runner” este o invitație în lumea a două filme cult.

Page 1 of 25412345...102030...Last »