Dacă sunteţi în căutarea unui spectacol de teatru nou, bun şi care să vorbească despre lumea în care trăim, vă facem trei propuneri din Bucureşti: „Cassandra”, de Leta Popescu, „Sara/Mara”, de Bogdan Theodor Olteanu, ambele la Apollo111, şi „Cel mai bun copil din lume”, de Alina Şerban, la TNB.
Un articol de Ionuţ Mareş|2 mai 2022
Bazat pe piesa feministă canadiană „Mouthpiece”, de Norah Sadava şi Amy Nostbakken, „Cassandra”, montat de regizoarea Leta Popescu la Teatrul Apollo111 din Bucureşti, este un spectacol amuzant, emoţionant, plin de idei, extrem de inventiv şi al naibii de incortabil, cel puţin pentru bărbaţi.
Iar cele două actriţe, Mihaela Velicu și Denisa Nicolae (care a semnat şi traducerea în română a piesei), sunt extraordinare, în roluri foarte solicitante, inclusiv fizic.
Cassandra este o scriitoare care rămâne fără voce în ziua în care trebuie să compună și să citească elogiul mamei sale. Dispariția figurii materne declanșează un proces de auto-analiză comic-absurd prin care Cassandra încearcă să-și găsească locul, să-și înțeleagă propria feminitate, raportându-se ironic la normele sociale moștenite. Spectacolul devine o călătorie prin mintea acestei femei într-o notă sarcastică și provocatoare.
***
Mă interesează în primul rând cinema-ul, dar sunt curios să văd câteodată ce fac în teatru oameni – în special regizori şi actori – pe care îi ştiu mai bine de la filme.
Pe Alina Şerban am cunoscut-o ca actriţă de cinema (iar prima dată când am întâlnit-o a fost la o sesiune Q&A pe care am moderat-o după o proiecţie cu lungmetrajul belgiano-românesc „Singură la nunta mea” (2019), unde avea rolul principal), apoi ca scenaristă şi regizoare a două scurtmetraje, „Bilet de iertare” (2020) şi „Eu contez” (2021), pe care mă bucur că le-am putut selecta la Festivalul Anonimul.
Primul vorbeşte despre sclavia romilor, iar al doilea, despre experienţa ei de fată instituţionalizată ajunsă studentă la actorie la UNATC.
Aşa că era firesc să merg şi la cel mai nou spectacol de teatru al ei ca actriţă şi regizoare, one-woman show-ul foarte personal „Cel mai bun copil din lume”, găzduit de TNB în cadrul proiectului 9G.
Spectacolul e unul autobiografic – e povestea unei fete de etnie romă care, ca să citez din prezentarea oficială, „descoperă de foarte mică diferențele de rasă, culoare, mediu, dar care reușește să răzbată în viață și să transforme complexele în determinare și motivație”.
Alinei Şerban îi reuşeşte pariul de a-şi transforma experienţa de viaţă şi parcursul deloc uşor într-un act artistic convingător, pe alocuri foarte puternic emoţional, datorită acelei forţe pe care o pot oferi sinceritatea şi dorinţa de a-ţi face auzită vocea şi de a deveni o inspiraţie pentru alţii.
Dar îi mai iese ceva: m-am regăsit parţial şi eu în poveste. Foarte probabil are legătură (şi) cu o generaţie, a celor care am copilărit în teribilii ani `90 şi care am petrecut adolescenţa la începutul anilor 2000.
***
Indiferent dacă scrie singur sau împreună cu colaboratori, regizorul Bogdan Theodor Olteanu discută în filmele şi spectacolele sale de teatru multe din problemele tineretului bucureştean al acestor ani, în special cel din zone creativ-artistice.
Asta înseamnă teme precum relaţii sentimentale şi sexuale, alinturi, excese, vise, impulsuri, nesiguranţe, dar şi activism, feminism, misoginism, agresiuni sexuale, politică şi, mai ales, reţele de socializare.
Şi o face fără încrâncenare, cu umor, cu naturaleţe şi cu multe nuanţe – adică toate dramele aparente prin care trec tinerii, toate avânturile lor sunt chestionate pe parcurs. La fel ca-n viaţă.
Cel mai nou spectacol al său de la Apollo111 (scris împreună cu Adrian Nicolae), „Sara/Mara (un fel de comedie cu vloggeri)”, e plasat, aşa cum îi zice şi subtitlul, în lumea tinerilor care devin influenceri. Şi continuă toate aceste preocupări.
Trei fete şi un băiat (Mădălina Stoica, Ioana Bugarin, Daria Pentelie şi Vlad Ionuţ Popescu, în distribuţia versiunii văzute de mine), controlaţi de un şef cam dubios (Adrian Nicolae) dintr-o agenţie de vloggeri.
O scenografie minimalistă dar eficientă, un text sprinţar în care monologurile de altădată devin live-uri pe social media (dar fără artificii tehnice care să distragă atenţia – camere, ecrane) şi o distribuţie bună.
