Ultima zi din viața lui Rudoph Valentino
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-zi-din-viata-lui-rudoph-valentino/

E dimineaţa zilei de 23 august 1926. O zi de luni. Rudolph Valentino, primul sex-simbol de la Hollywood, se trezeşte pe patul său de la New York Polyclinic Hospital. Nu ştie că e ultima dimineaţă din viaţa lui… Are 31 de ani.

Un articol de Monica Andronescu|21 august 2020

E început de săptămână. New York se trezește încet-încet la viață. Pe patul de spital unde ajunsese în urmă cu o săptămână, Rudolph Valentino vorbește cu doctorii despre viitor. Despre viitorul lui… E în culmea carierei, este iubit și aclamat pentru rolul din cel mai recent film al lui „Fiul șeicului”, de-abia așteaptă să se facă bine și să-și reia viața. Pe 15 august, lui Valentino i s-a făcut rău și a leșinat la Hotel Ambassador, Park Avenue, din Manhattan. A fost dus de urgență la spital și operat. O apendicită. Combinată, cum s-a descoperit apoi, cu un ulcer perforat. Lucrurile au decurs bine la început, numai că peste puțin timp Rudolph a făcut o complicație, peritonită, iar lucrurile au început să se înrăutățească de la o zi la alta. Pe 21 august, medicii știu deja adevărul. Știu că Rudolph Valentino nu se va ridica niciodată din acel pat, știu că nu va mai exista pentru el viitor, știu că „Fiul șeicului” va rămâne în istorie drept ultimul lui film, știu că timpul se va opri pentru el acolo. Numai că el nu știe. El speră. Și nimeni nu-i spune adevărul. Peste câteva ore intră în comă, pentru a nu se mai trezi niciodată. Pe 6 mai împlinise 31 de ani și trăise cât alții în șapte vieți. Era sex-simbolul Americii și lăsase în urmă Italia unde se născuse. Era deopotrivă adulat și detestat, era minunatul „latin lover”, era seducătorul cu ochi triști, pe care-l iubeau toate femeile, mai puțin cele pe care le iubea el… era bărbatul ușor efeminat, detestat de toți bărbații macho ai Americii acelei perioade, era tânărul superb, cu sexualitate incertă, era actorul care fura toate inimile, implicat în scandaluri care zguduiau America.

În această săptămână cumplită în care a zăcut în spital, între viață și moarte, se pare că în fiecare zi, peste 2000 de admiratoare ale lui încingeau în fiecare zi liniile spitalului din New York, ca să afle vești despre sănătatea lui. Medicii îi ascund adevărul și-l lasă să spere. Nu știe nimic despre complicațiile la plămânul stâng, despre faptul că starea i se agravează. El speră că se va face bine și se va întoarce la viața lui. Îl aștepta, se pare, o poveste de dragoste aflată de-abia la început, cu actrița poloneză Pola Negri, care la înmormântarea lui avea să se prăbușească în lacrimi lângă sicriu spunând că erau logodiți. Îl așteptau o mie de povești netrăite. Îl aștepta Italia… din care plecase la sfârșitul adolescenței. Dar pe 23 august, inima lui se oprește.

Aproape 100 de mii de oameni au participat, se pare, la funeraliile lui. Au fost fani care s-au sinucis strângând la piept fotografia lui. O isterie în masă a cuprins America în acele zile. Odată cu Rudolph Valentino murea o lume, murea un simbol, se pierdea un reper, se prăbușea un univers. Greu de înțeles în lumea noastră de azi, în care vedetele sunt la un click distanță, cum un om, un artist… poate declanșa un asemenea fenomen.

Ce imagini trebuie să-i fi trecut prin minte lui Rudolph, atunci, în ultimele ore de viață? Poate Italia copilăriei lui. Italia însorită a sfârșitului de secol al XIX-lea, când lumea era cu totul alta și cu totul altfel, acolo, în Castellaneta, unde s-a născut el, dintr-un tată fost căpitan de cavalerie și o mamă franțuzoaică. Numele lui întreg? Rodolfo Alfonso Raffaello Pierre Filiberto Guglielmi di Valentina d’Antonguella. Pe scenă va deveni simplu: Rudolph Valentino. Și-a pierdut tatăl când avea 11 ani. Fostul căpitan s-a îmbolnăvit de malarie și a murit lăsând-o pe soția lui să-i crească singură pe cei trei copii, el, fratele lui mai mare și o soră mai mică. Însă în puținul timp pe care l-a petrecut cu tatăl lui, n-au avut, se pare, cea mai bună relație. Tatăl era aspru, mama îl răsfăța. Și toată lumea vedea că era de o frumusețe neobișnuită.

Și-a căutat o vreme drumul. Părea că nimic nu i se potrivește. A plecat la Paris, când avea 17 ani, dar s-a întors destul de repede. Iar în 1913, la 18 ani, a lăsat în urmă Europa și a plecat spre America. A debarcat în portul din New York cu două zile înainte de Crăciun, pe 23 decembrie 1913. Era iarnă, era frig și New York era fascinant și greu de cucerit în egală măsură. Un băiat de o frumusețe ireală ajungea pe Ellis Island și spera să aibă într-o zi lumea la picioare. Ca o imagine dintr-o fotografie alb-negru… New York, un port plin de oameni care își caută drum și loc, fiecare cu valiza și visurile lui, ceață, zăpadă, frig, sărăcie… și apoi un cartier sărac, mica Italie, și lupta pentru supraviețuire. Orice muncă e bine-venită. Spală vase, se ocupă de grădinărit, încearcă orice. E concediat, doarme pe străzi, cerșește mâncare, dar visează mai departe. Și într-o zi, cam peste un an este angajat prima dată ca dansator într-un local. Dansează tango. Exotismul lui seducător îl ajută. Femeile îl adoră. Și cariera lui de dansator prinde contur. Și odată cu noul lui statut apare și primul scandal. O legătură cu Blanca de Saulles, o frumoasă „socialite”, care divorțează de soțul ei, important om de afaceri, iar el e martor la divorț. Soțul își folosește relațiile ca să se răzbune pe el și ajunge la închisoare câteva zile. Blanca își ucide peste puțin timp soțul, iar el fuge într-un turneu… ca să scape de un eventual nou scandal.

Cariera lui de dansator se sfârșește în câțiva ani, iar din 1917, Valentino începe să viseze la Hollywood. Și visul începe să prindă contur. În 1921, filmul „Cei patru cavaleri ai Apocalipsei” îl transformă peste noapte în vedetă. Filmul e un mare succes comercial, un milion de dolari box-office… Și viața începe să se schimbe. Iar el e îmbătat de succes și prins în marele tăvălug al Hollywood-ului acelei perioade, deloc lipsite însă de greutăți și complicații materiale sau sentimentale. Dintr-un proiect în altul, Rudolph Valentino creează roluri și filme din care azi multe s-au pierdut, din care unele îl ridică și altele îl coboară… Filmul „Șeicul”, în 1921, când avea 26 de ani și trecuse deja printr-o căsnicie și eșuată, și „neconsumată”, îi consolidează statutul de vedetă și de „latin lover”. Juca rolul șeicului Ahmed Ben Hassan, iar interpretarea lui avea să rămână în istorie și pentru că și-a propus să se îndepărteze de la imaginea stereotip despre personajele arabe. Din punctul lui de vedere, arabii nu erau deloc niște „sălbatici”, așa cum erau considerați la acel moment la scară largă. Iar cuvintele lui au rămas emblematice și au azi o rezonanță atât de modernă… „Oamenii nu pot fi considerați sălbatici doar pentru că au pielea închisă la culoare. Civilizația arabă e una dintre cele mai vechi din lume… arabii sunt oameni demni și cu mintea ascuțită”.

Mai erau doar cinci ani până la dispariția lui fulgerătoare, dar viața părea să se deschidă toată înainte. Era deja la a doua căsătorie, de data asta cu Natacha Rambova, căsătorie care a început tot cu un scandal, pentru că a venit la prea scurt timp după divorțul de actrița Jean Acker, căci, conform legilor din California acelui moment, era considerată bigamie o căsătorie încheiată mai repede de un an de la divorț… Însă nici această a doua relație nu i-a adus fericirea. Ba se pare că relația cu ea i-a dăunat grav pentru că l-a atras în niște proiecte perdante din punct de vedere artistic și l-a îndepărtat de prieteni. Câțiva ani buni din scurta lui viață…

„Femeile pe care le-am iubit eu nu m-au iubit. Restul femeilor nu contează”, avea să declare într-o zi el, bărbatul adulat de milioane de femei, care-și purta nefericirea personală ca pe o aură de mister. Înfățișarea lui a generat de-a lungul timpului întrebări și dispute, sexualitatea lui a fost mereu pusă sub semnul întrebării, căsătoriile lui au fost bănuite că s-ar fi încheiat de formă, mai ales că prima era o femeie care voia să se smulgă ea însăși dintr-o relație cu o altă femeie, iar cea de-a doua a fost mai degrabă o încercare a lui Rambova de a deține controlul asupra vieții lui. Și, în timp ce femeile îl iubeau și suspinau cu fotografiile lui în față, considerându-l simbolul romantismului care le lipsea teribil din vieți, bărbații îl detestau considerând că e vinovat pentru efeminarea americanilor… și că imaginea lui efeminată e un îndemn la demasculinizare.

În anul în care a și murit, a avut loc un episod care merită amintit pentru… „culoarea” lui. În Chicago Tribune a fost publicat un editorial care îl acuza pe Valentino de „feminizarea” bărbaților americani, dând exemplu un fapt divers. În baia bărbaților dintr-un anume hotel a fost montat un automat cu pudră de talc roz… Ei bine, marele vinovat pentru pudra de talc roz erau Rudolph Valentino și filmele lui… Înfuriat, Valentino l-a provocat pe autorul anonim la o partidă de box. Desigur, n-a răspuns nimeni provocării lui.

Și acest an, 1926, care începuse relativ bine, în luna februarie, cu filmările la „Fiul șeicului”, cu el divorțat a doua oară și întors dintr-o călătorie în Europa, avea să-i aducă sfârșitul. E-adevărat că fusese cam bolnav și cam slăbit, dar nimic nu prevestea un asemenea dezastru. În iulie, pe data de 9, a avut loc premiera filmului, cu mare succes, iar apoi a început turneul de promovare… Și, dacă ar fi să dăm crezare legendelor, se pare că în urmă cu câțiva ani, Rudolph cumpărase, atras de cine știe ce fire misterioase, un inel dintr-un magazin de antichități. Vânzătorul îl avertizase că e un inel blestemat, dar, așa cum îi era firea, asta n-a făcut decât să-l atragă și mai tare. Prima dată când l-a purtat, a fost în timpul filmărilor de la „Tânărul Rajah” care n-a fost tocmai un succes. Inelul i-a purtat ghinion. Și a hotărât să-l lase o vreme deoparte. L-a pus pe deget din nou, peste câțiva ani când a filmat „Fiul șeicului”. Și la ceva vreme a avut loc accidentul… Și tot legenda spune că toți cei care au purtat apoi inelul au fost loviți de o nenorocire. Dacă e doar o poveste care să-i coloreze și mai tare portretul e o întrebare căreia nu-i poți răspunde decât cu un zâmbet. Imaginea lui rămâne așa, oprită în timp, eternul seducător care n-a apucat să îmbătrânească, la mormântul căruia o femeie în negru pune în fiecare an un trandafir roșu…



10
/09
/20

OAMENII MUZICII Compozitorul avangardist și teoreticianul american John Cage (1912-1992) a fost unul dintre marii inovatori și experimentatori ai secolului XX. Un pionier al folosirii neconvenționale a instrumentelor muzicale precum și al muzicii electroacustice, Cage este și astăzi o piatră de poticnire ce ridică sprâncenele melomanilor, dar rămâne indiscutabil și un deschizător de orizonturi în muzica, dansul și arta secolului XX.

23
/08
/20

24 august 1899 nu este o zi ca oricare alta. Atunci, într-o zi din ultimele veri ale secolului al XIX-lea, s-a născut la Buenos Aires unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului care urma.

21
/08
/20

E dimineața zilei de 23 august 1926. O zi de luni. Rudolph Valentino, primul sex-simbol de la Hollywood, se trezește pe patul său de la New York Polyclinic Hospital. Nu știe că e ultima dimineață din viața lui… Are 31 de ani.

20
/08
/20

OAMENII MUZICII Recitalurile de pian ale unor VIP-uri precum Elton John, Tori Amos, Keith Jarrett și alții, ce fac publicul să vibreze în extaz? Se datorează în bună parte pianistului și compozitorului de geniu Franz Liszt. A fost o personalitate cosmopolită, scriitor, profesor de pian și dirijor, dar mai ales „creatorul” pianistul-vedetă și al recitalurilor pianistice de tip show.

14
/08
/20

Celebrul artist plastic belgian René Magritte s-a stins din viață într-o zi de vară, pe 15 august 1967, la 68 de ani. A fost înmormântat la cimitirul Schaerbeek din Bruxelles. Mai jos îl vedeți fotografiat, lângă tabloul său, „Pelerinul”, de Lothar Wolleh, chiar în anul în care a murit...

12
/08
/20

15 fragmente din remarcabila biografie a filosofului german, semnată de scriitoarea anglo-norvegiană Sue Prideaux și apărută recent și în limba română, la Editura Polirom, în colecția Plural M: „SUNT DINAMITĂ! Viața lui Nietzsche” (traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu).

31
/07
/20

În seara de 4 august 1984, Richard Burton s-a dus la culcare pentru ultima dată. Nu s-a mai trezit niciodată. Cauza morții: hemoragie cerebrală. Peste câteva zile a fost înmormântat în cimitirul din Celigny (Geneva), îmbrăcat în costum roșu galez și împreună cu un volum de poezie de Dylan Thomas.

19
/07
/20

OAMENII MUZICII Pe 11 iulie 1937, la doar 38 de ani, murea la Hollywood cel care a marcat fundamental muzica clasică și cea de jazz din secolul XX, George Gershwin. Muzica lui este și astăzi la fel de proaspătă și incitantă ca acum un secol, iar opera „Porgy and Bess” dar și multe cântece ale sale sunt nelipsite din repertoriul actual.

10
/07
/20

A fost odată o artistă care avea să danseze încă din copilăria petrecută la San Francisco. Peste ani, avea să fie considerată creatoarea care a inventat dansul modern. Isadora Duncan, dansatoare și coregrafă, spirit curios și neconvențional, a căutat întotdeauna un adevăr personal prin arta ei, un adevăr mai presus de corp.

03
/07
/20

E 3 iulie 1883. Într-o casă dintr-un oraș european plin de poezie, de nostalgie, dar și de curiozitate față de un viitor, se naște un băiat. Peste ani, numele lui va figura în nenumărate biblioteci și va fi cunoscut în lumea întreagă.

02
/07
/20

OAMENII MUZICII Pe 17 iunie 1882 se năștea în Rusia cel care avea să devină marele compozitor modernist și neoclasic al secolului XX, Igor Stravinski (1882-1971). În 89 de ani de viață a fost martorul a două Războaie Mondiale dar și al unor revoluții sociale, culturale și muzicale fără precedent, el însuși devenind unul dintre uriașii muzicii secolului trecut.

01
/07
/20

O incursiune în lumea lui Ingmar Bergman, creionată de scriitoarea norvegiană Linn Ullmann, fiica regizorului, în romanul „Neliniște”, publicat în 2015 și apărut recent și în limba română, la Editura Polirom.

Pagina 1 din 3412345...102030...Ultima »