ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aşa îl caracterizează criticii muzicali pe Dinu Lipatti (1917-1950), unul din pianiştii şi compozitorii primei jumătăţi a secolului XX, care continuă să fascineze şi astăzi.
Un articol de Georgeta Filitti|10 ianuarie 2018
S-a născut în vreme de război, dar odată liniștea revenită micul muzician începe să studieze asiduu acasă cu părinții săi (violonist și pianistă, amândoi amatori). Există o imagine prea bine cunoscută cu băiețelul de 6 ani căruia George Enescu îi așază o cunună de lauri pe creștet. O merita din plin. Tocmai se manifestase la primul lui concert de compozitor. Cele trei spirite benefice care au vegheat la desăvârșirea sa au fost George Enescu, Mihail Jora și Florica Musicescu.
Intră la Conservatorul din București când avea 11 ani și la absolvire, în 1930, interpretarea dată concertului nr. 2 pentru pian de Chopin îi aduce caracterizarea de „virtuoz genial”. A urmat o carieră triumfătoare, din păcate prea scurtă, dar îndeajuns de bogată; la concursul internațional de pian de la Viena, în 1933, ia premiul al III-lea. Apoi, vreme de șase ani, urmează cursuri de perfecționare la École Normale de Musique, Paris, avându-i ca profesori pe Nadia Boulanger (aceasta avea să mărturisească un lucru emoționant: a aflat „frumosul” de la elevul ei!), Paul Dukas, Alfred Cortot și Charles Munch.
Trebuie subliniată polivalența preocupărilor sale. Din 1938 asigură cronica muzicală a publicației bucureștene Libertatea. Începe să facă înregistrări, pleacă în turneu (în Cehoslovacia, Germania, Bulgaria, Suedia, Finlanda, Elveția) și dirijează orchestra Radio. A fost profesor de pian (clasa de perfecționare) la catedra condusă odinioară de Franz Liszt, între 1944 și 1950.
A dat 200 de concerte, comentate absolut elogios în presa de specialitate: „tehnică magistrală”, „bijutier sonor”, „model de perfecțiune interpretativă” (cu referire la sonatele lui Scarlatti). Concertul pentru pian de Grieg, valsurile lui Chopin și sonata în La minor de Mozart, prin desăvârșirea interpretării, l-au făcut pe un muzicolog să declare că Lipatti le-a recreat atingând sublimul. Dincolo de analiza savantă a fiecărei interpretări, rămâne un element permanent, „singura religie”, și anume „respectul total pentru textul scris”. În plus, Lipatti învăța totdeauna partitura pe de rost și putea exersa repetând în gând, fără pian, toate concertele.
Dacă opera interpretativă, amplă și de mare diversitate, a rămas vie în memoria contemporanilor, creația proprie e mai redusă. A stârnit însă aceleași comentarii entuziaste. Așa, de pildă, Concertino în stil clasic li s-a părut exegeților că au în față „un alt Mozart”. Să mai adăugăm Suita în stil clasic, Concertul pentru orgă și pian și Trei dansuri românești pentru pian și orchestră, de inspirație folclorică românească.
Așa cum s-a întâmplat și cu alți români de excepție, numele lui Dinu Lipatti e mai cunoscut și mai respectat în străinătate decât în România. Un muzeu care să-i poarte numele, în casa părintească de pe Bd. Lascăr Catargiu din București, întârzie să se deschidă. Indiferența noastră în prețuirea valorilor naționale a rămas, prea adesea, la fel de mare ca aportul lor la cultura universală.
Există o imagine prea bine cunoscută cu băiețelul de 6 ani căruia George Enescu îi așază o cunună de lauri pe creștet. O merita din plin. Tocmai se manifestase la primul lui concert de compozitor.
Foto: București FM
