Marţi, 16 decembrie, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu a avut loc lansarea volumului „Povestiri de iarnă” al scriitoarei daneze Karen Blixen, în care Hemingway a văzut geniul unei povestitoare autentice.
Un articol de Judy Florescu|17 decembrie 2014
La lansarea de carte au luat cuvântul Alexandra Rusu (fondator Booktopia), Andreea Răsuceanu (critic literar) şi Angelo Mitchievici (prozator, critic literar și eseisist). Întâlnirea a fost moderată de Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction. Tânăra actriță Eliza Păuna a lecturat un fragment din Povestea micului mus, una dintre cele 11 povestiri cuprinse în volumul tradus de Ioana A. Manolescu din limba daneză.
Denisa Comănescu: „Karen Blixen scria în același timp și în engleză și apoi le rescria în daneză. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a scris primul său roman despre atrocitățile naziste și tot atunci a conceput volumul de 11 povestiri, intitulat Povestiri de iarnă. În ultima perioadă a vieții a scris mai ales povestiri, neeludând domeniul teoretic, ci domeniul eseistic. A murit spectaculos în septembrie 1962, iar în anul 2012 s-a descoperit că trebuia să i se acorde premiul Nobel în octombrie. Cu siguranță Karen Blixen merita premiul Nobel pentru literatură.”
Andreea Răsuceanu: „Hemingway a recunoscut în Karen Blixen geniul unei povestitoare autentice. E o povestitoare care scrie în răspăr cu epoca în care trăiește. Ea are o rețetă a acestor povestiri care este foarte personală, nu e nimic retrograd, învechit, plictisitor. Are un tip de calofilie care este plăcut și care oferă plăcere estetică atunci când îi citești cărțile. Atât din punct de vedere stilistic, cât și din punct de vedere al construcției narative, este foarte minuțioasă. Este autoare a celebrei afirmații «Nu sunt o feministă». A mers pe niște idei și concepte care sunt tributare filosofiei existențialiste. Blixen era o natură antidogmatică, respingea orice fel de dogmatism, solicialism etc.”
Alexandra Rusu: „Scriitura lui Karen Blixen are simbol, greutate morală, contrast, tensiune sau mică agonie în care personajul scapă printre degete cum îți scapă și textul ei în momentele cele mai bune. Îmi plac foarte mult copiii din textele lui Karen Blixen, pentru că sunt toți foarte străini de mediul căruia ajung în mod forțat să-i aparțină. Absolut toți copiii sunt într-o formă de dislocare, complet neînțeleși de părinți. Chiar și atunci când părinții exagerează prin bunăvoință față de ei, dislocarea este împinsă până la consecințe extreme. Copilul este fabulator, cu o imaginație incredibilă și nu poate trăi fără să țeasă povești.”
Angelo Mitchievici: „Karen Blixen are o abordare îndepărtată de o acuitate și o sensibilitate extraordinară, este într-un anume sens întoarsă către propria sa cultură și civilizație în aceste povestiri. În mod cert acuitatea, cu care sculptează un personaj și resorturile cele mai intime, afective și mentale, se întinde pe mai multe spectre foarte diferite. În aceste povestiri există ceea ce Marchizul de Sade numește principiul delicateții, care presupune o exigență a unei nuanțe care colorează o manie sau toate maniilor, toate stilurile de viață. Modul în care își construiește povestirile este ca un joc de societate.”
foto/video: Judy Florescu
