Ziarul Metropolis vă oferă un fragment din romanul „Lecţii de chimie” de Bonnie Garmus, apărut recent şi în limba română, la Editura Nemira. Bestseller The New York Times, cartea a fost nominalizată pentru Waterstones Debut Fiction Prize şi este în curs de ecranizare ca serial Apple TV, cu Brie Larson în rolul principal.
Un articol de Ziarul Metropolis|18 decembrie 2022
Un roman cu un personaj memorabil, chimista Elizabeth Zoth, scris cu umor, profunzime, strălucire și exuberanță.
Chimista Elizabeth Zott nu este o femeie obișnuită. La începutul anilor ʼ60, se angajează la Institutul de Cercetare Hastings, unde observă că atitudinea față de femei a colegilor săi nu e deloc obiectivă. Singurul care pare să o înțeleagă este genialul și singuraticul Calvin Evans, savantul cu multiple nominalizări la Premiul Nobel, care se îndrăgostește de mintea ei sclipitoare.
Elizabeth se trezește, în doar câțiva ani, nu doar o mamă obligată să-și crească singură fiica, ci și vedeta celei mai îndrăgite emisiuni de gătit din Statele Unite, Cina la șase. Maniera revoluționară în care eroina noastră interpretează gătitul este 100% științifică: „combinați o lingură de acid acetic cu un praf de clorură de sodiu“, își îndeamnă ea telespectatoarele.
Numai că, din păcate, nu toată lumea este încântată de succesul lui Elizabeth Zott, pentru că ea nu le învață pe femei doar cum să gătească, ci și cum să gândească.
LECȚII DE CHIMIE de Bonnie Garmus (fragment)
Vreo trei săptămâni mai târziu, Calvin și Elizabeth se îndreptau spre parcare, discutând cu înflăcărare.
— Ideea ta e complet eronată, a zis ea. Treci cu vederea natura esențială a sintezei proteice.
— Dimpotrivă, a zis el, gândindu-se că nimeni nu-i spusese vreodată că ideile sale sunt eronate, iar acum, când cineva o făcuse, nu-i plăcea deloc senzația, nu-mi vine să cred că tu ignori total structura molec…
— Nu o ignor…
— Uiți cele două legături covalente…
— Sunt trei legături covalente…
— Da, însă doar când…
— Uite, l-a întrerupt ea cu asprime când s-au oprit lângă mașina ei. Asta e o problemă.
— Ce e o problemă?
— Tu, a zis ea ferm, arătând cu ambele mâini spre el. Tu ești problema.
— Pentru că nu suntem de acord?
— Nu de asta, a spus Elizabeth.
— Atunci de ce?
— Este…
A fluturat nesigură din mână, apoi s-a uitat în depărtare.
Calvin a expirat cu putere și, sprijinindu-se cu mâna de plafonul vechiului ei Plymouth albastru, a așteptat refuzul categoric care urma să vină.
În ultimele câteva săptămâni, el și Elizabeth se întâlniseră de șase ori – de două ori la prânz și de patru ori la cafea – și de fiecare dată întrevederea lor fusese cel mai frumos și, în același timp, cel mai urât moment al zilei. Cel mai frumos, pentru că ea era cea mai inteligentă, cea mai perspicace, cea mai surprinzătoare – și, da – cea mai atrăgătoare femeie, într-un mod alarmant, pe care o cunoscuse vreodată. Cel mai urât, pentru că părea mereu că e pe grabă. Iar de fiecare dată când ea pleca, el cădea pradă disperării și depresiei pentru restul zilei.
— Descoperirile recente despre viermii de mătase, a spus ea. În ultima ediție din Science Journal. La asta mă refeream cu partea complicată.
El a dat din cap ca și cum ar fi priceput, dar nu înțelegea nimic, și nu doar în privința viermilor de mătase. De câte ori se întâlneau, se străduia din răsputeri să-i demonstreze că nu e deloc interesat de ea dincolo de capacitățile sale profesionale. Nu se oferise să-i cumpere cafea, nu-i propusese să-i ducă tava cu mâncarea de prânz, nu-i deschisese nicio ușă – nici măcar atunci când Elizabeth avea brațele atât de pline de cărți, încât nici măcar nu i se vedea capul. Nici n-a leșinat când ea s-a lovit din greșeală cu spatele de el la chiuvetă și a simțit, în treacăt, parfumul părului ei. Habar n-avea că părul poate mirosi în felul acesta – ca și cum ar fi fost spălat într-un vas plin cu flori. Oare chiar nu aprecia faptul că se comportase cât se poate de profesionist cu ea? Toată povestea asta era de-a dreptul exasperantă.
— Partea despre feromonul bombicol, a zis ea. La viermii de mătase.
— Sigur, a răspuns el posomorât, gândindu-se cât de cretin fusese când o întâlnise.
O luase drept secretară. O dăduse afară din laboratorul lui. Iar mai târziu… Vomitase pe ea. Elizabeth spusese că nu contează, dar mai purtase vreodată acea rochie galbenă? Nu. Era limpede pentru el că, deși ea spusese că nu-i poartă pică, exact asta făcea. Ca un om care se pricepea de minune să poarte pică altora, știa cum funcționează.
— E un mesager chimic, a zis ea. La femelele de vierme de mătase.
— Viermi, a spus el sarcastic. Minunat.
Elizabeth a făcut un pas înapoi, surprinsă de frivolitatea lui.
— Nu te interesează, a spus ea, simțind cum i se înroșesc vârfurile urechilor.
— Deloc.
Elizabeth a tras o gură scurtă de aer și și-a făcut de lucru, scotocind în geantă după chei.
Ce dezamăgire uriașă! Întâlnise și ea, într-un final, un om cu care putea discuta, pe care-l considera extraordinar de inteligent, de perspicace, de surprinzător (și de atrăgător, într-un mod alarmant, de câte ori zâmbea) –, iar el nu era deloc interesat de ea. Deloc. Se întâlniseră de șase ori în ultimele câteva săptămâni și de fiecare dată ea se rezumase la treburile strict profesionale – la fel procedase și el –, deși atitudinea lui era la limita impoliteții. Își amintea de ziua în care ea aproape că nu vedea pe unde merge pentru că avea brațele pline de cărți. El nici măcar nu se deranjase s-o ajute. Cu toate astea, de câte ori erau împreună, simțea dorința aproape irezistibilă de a-l săruta. Un lucru complet necaracteristic ei. Totuși, după fiecare întâlnire – pe care ea o încheia cât putea de repede pentru că-i era teamă c-o să-l sărute – se simțea disperată și deprimată toată ziua.
— Trebuie să plec, a zis ea.
— Treburi multe, ca de obicei, a replicat el.
Dar niciunul dintre ei nu s-a clintit, întorcându-și capul în direcția opusă, ca și cum s-ar fi uitat după persoana cu care trebuia de fapt să se întâlnească în parcare, deși era aproape ora șapte într-o seară de vineri și în parcarea din partea de sud nu mai erau acum decât două mașini: a ei și a lui.
— Ai planuri mari pentru weekend? a întrebat el, în cele din urmă
— Da, a mințit ea.
— Distracție plăcută! s-a răstit el, apoi s-a răsucit și a plecat.
S-a uitat o clipă după el, apoi a intrat în mașină și a închis ochii. Calvin nu era prost. Citea Science Journal. Sigur știa la ce se referă când pomenise despre bombicol, feromonul eliberat de femelele de vierme de mătase ca să atragă masculii. Viermi, spusese el, aproape cu cruzime. Ce nemernic. Și ce proastă fusese – să aducă atât de direct vorba despre iubire într-o parcare, doar ca să aibă parte de respingere.
Nu te interesează, zisese ea.
Deloc, îi răspunsese el.
A deschis ochii și a băgat cheia în contact. Oricum, el probabil credea că intenția ei era să facă rost de mai mult echipament de laborator. Pentru că, în mintea unui bărbat, pentru ce alt motiv ar pomeni o femeie despre bombicol într-o seară de vineri, într-o parcare goală, când briza blândă bătea de la vest, purtând cu ea aroma șamponului ei extrem de scump drept în cavitățile lui nazale, dacă nu pentru a face rost de și mai multe pahare Berzelius? Nu se putea gândi la alt motiv. În afară de cel real. Se îndrăgostea de el.
Exact atunci s-a auzit o bătaie hotărâtă în geamul din stânga. A ridicat privirea și l-a văzut pe Calvin făcându-i semn să coboare geamul.
— Nu vreau nenorocitul tău de echipament de laborator! s-a răstit ea când a lăsat în jos sticla care îi despărțea.
— Iar problema nu sunt eu, s-a răstit și el, aplecându-se ca s-o privească drept în față.
Elizabeth s-a uitat la el, plină de furie. Cum îndrăznește?
Calvin a privit-o și el. Cum îndrăznește ea?
Apoi a copleșit-o din nou sentimentul acela, cel pe care-l avea de câte ori era în compania lui, dar de data asta a acționat. Și-a întins mâinile și i-a tras fața spre a ei. Primul lor sărut a cimentat o legătură permanentă, pe care nici chimia nu o putea explica.
