„Urma”. Indecis ★★
https://www.ziarulmetropolis.ro/urma-indecis-%e2%98%85%e2%98%85/

CRONICĂ DE FILM Debutul în regia de lungmetraj al actorului Dorian Boguţă, „Urma” (2019), este o misterioasă dramă de familie camuflată sub o încercare de film anchetă care testează, timid, şi zona thrillerului. Însă nici una dintre aceste direcţii nu este asumată până la capăt, de unde şi senzaţia de derivă.

Un articol de Ionuţ Mareş|4 martie 2020

Dacă vezi două personaje care discută față în față, în cadre-secvență și filmate din profil în plan mediu sau în prim plan, atunci poți fi aproape sigur că e vorba de un film românesc, cel mai probabil inspirat din mizanscena patentată la noi de Cristian Mungiu sau Radu Muntean.

În ultimii ani, s-au înmulțit filmele românești, fie ele debuturi sau nu, care se trag periculos de mult dintr-un astfel de stil.

Și asta într-un moment în care nici Mungiu și nici Muntean nu au fost feriți de manierism în ultimele lor filme („Bacalaureat” și, respectiv, „Alice T.”) și în care cinematografia română se schimbă vizibil – regizori consacrați care se duc în zone și mai radicale sau testează noi posibilități ale limbajului cinematografic (Cristi Puiu, Radu Jude, Corneliu Porumboiu) și regizoare la început de drum care vin cu propuneri de filme altfel, personale, intimiste, transgresive (Adina Pintilie, Ivana Mladenovic, Ana Lungu).

În „Urma” (2019), debutul său ca regizor de lungmetraj, al cărui scenariu l-a scris împreună cu Loredana Novak, Dorian Boguță se plasează, până la un punct, în tradiția unei astfel de estetici realiste, deși dă semnale că ar vrea să se despartă de ea.

Și tocmai neasumarea până la capăt a acestei desprinderi reprezintă și eșecul filmului.

Despre ce este, totuși, vorba? Un polițist (Teo Corban), genul anchetator care acționează în civil și care își etalează insingna atunci când e nevoie, este chemat să investigheze dispariția suspectă a unui pianist celebru, Anton (Marin Grigore), despre care se vorbește la un moment dat și la știri (fapt mai puțin plauzibil).

Împreună cu partenerul său (Liviu Pintileasa), comisarul Nicoară începe să îi interogheze pe apropiații dispărutului – iubita (Mădălina Ghenea), sora (Irina Rădulescu), soțul acesteia (Lucian Ifrim), doi prieteni (Dragoș Bucur şi István Téglás), colegi de la filarmonică și de la școala de muzică unde preda pianistul.

Toți par să ascundă câte ceva despre Anton și despre relația lor reală, pe alocuri dubioasă, cu el. Treptat, polițistul află, nu fără obstacole, informații esențiale care îi dezvăluie că dispărutul era bolnav în fază terminală și că, aparent datorită unor înclinații mistice și a fricii de moarte, devenise măcinat de vina unor greșeli din trecut și mai ales obsedat de faptul că sora sa nu avea încă un copil.

Toate aceste informații care punctează ancheta sunt livrate prin flashback-uri introduse atunci când comisarul Nicoară îi interoghează, tot mai bulversat, pe cei din anturajul lui Anton, pe care ajungem astfel să îl descoperim puţin din aceste frânturi de perspective subiective.

Indecizia în privinţa structurii și miza neclară sunt marea problemă a filmului, care la nivel de mizanscenă și de joc actoricesc este corect, deşi fără strălucire şi nu lipsit de stridențe (de pildă, unele replici sentenţioase sau explicative  – „Cine te crezi tu, mă, Dumnezeu?”).

Criza existențială a unui artist care află că mai are puțin de trăit și vrea să își încheie socotelile cu cei din jur, chiar într-un mod bolnăvicios, era în sine un subiect suficient de ofertant. Dovadă unele dintre secvențele de flashback, cea mai bună fiind una în care Anton și prietenul jucat István Téglás fumează iarbă pe un fundal de muzică psihedelică, totul amplificând melancolia bolnavului.

De ce era nevoie de tratarea lui indirectă, sub ambalajul unui policier pe alocuri confuz, care presupune alte convenții și un alt fel de receptare, rămâne de neînțeles. Cu atât mai mult cu cât nici forma de film-anchetă, care să întrețină tot timpul un anume suspans în legătură cu o presupusă faptă reprobabilă (ce se dovedeşte, până la urmă, inexistentă), nu pare asumată pe deplin.

Iar asta face ca o secvență de urmărire cu mașini, o alta cu un filaj sau apariția pe ici-colo a unei muzici menite a induce tensiune să pară din alt film. Unul care ar vrea să devină un thriller autentic, dar care e ţinut pe loc de ambiţii de film de autor cu greutate.

„Urma” poate fi văzut în cinematografe din 6 martie, distribuit de Transilvania Film.

09
/10
/23

Ediţia în română a unei cărţi despre legendarul regizor Martin Scorsese şi un volum în engleză scris de Andrei Gorzo şi Veronica Lazăr despre cinemaul lui Radu Jude sunt două recomandări de lectură pentru această toamnă, pentru cei pasionaţi şi de discursul despre filme, nu doar de vizionarea lor.

09
/10
/23

Les Films de Cannes à Bucarest (20 - 29 octombrie) le-a pregătit bucureștenilor un maraton de cinema de 10 zile cu 43 de lungmetraje, 15 scurtmetraje și mai mult de 65 de proiecții ale unor autoare și autori care au un cuvânt greu de spus în cinematografia momentului.

04
/10
/23

Bizară şi explozivă apariţie e acest “Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii” (2023), cel mai nou film al lui Radu Jude. El adună într-o structură inedită, inconfortabilă şi surprinzătoare la fiecare pas, cam toate preocupările formale de până acum ale regizorului, care le pune de această dată în slujba unei critici virulente a capitalismului deopotrivă românesc şi european.

04
/10
/23

Descris de Variety ca fiind un film „bogat în detalii și foarte specific în descrierea familiei de clasă mijlocie pe care o observă” și care „oferă libertatea publicului de a-și alege punctele de vedere cu care se identifică cel mai mult în imaginea de ansamblu.”, TÓTEM a cucerit simpatia spectatorilor prezenți la cele două proiecții din programul competițional al celei de-a 19-a ediții Bucharest International Film Festival (BIFF), unde a obținut Premiul Juriului. Filmul se va lansa în cinema din 13 octombrie, distribuit de August Film.