Viața mea cu domnul Freddie Mercury
https://www.ziarulmetropolis.ro/viata-mea-cu-domnul-freddie-mercury/

Rulează în cinematografe şi face săli pline pe tot mapamondul (eu l-am văzut în Berceni – şi tot aşa, sală plină) filmul „Bohemian Rhapsody”, cu domnul Rami Malek în rolul lui Freddie Mercury. Părerile sunt – aşa cum se şi cuvine să fie – împărţite. Se spune că formaţia vocal-instrumentală Queen merita un film încă şi mai mare, dar se spune şi că domnul Malek merită un Oscar pentru rolul dumisale. Eu sunt de părere că nimic din toate astea nu contează.

Un articol de Andrei Crăciun|7 noiembrie 2018

Există ierarhii care nu mai pot fi revizuite, iar ele așază Queen deasupra tuturor formațiilor din istorie. Cea mai iubită și cea mai bună – înainte de The Beatles, înainte de Pink Floyd, înainte de Nirvana, înainte de Rolling Stones. E inutil să combați un asemenea clasament sentimental, fiindcă el este întemeiat pe primul adevăr revelat. Cea mai bună trupă din toate timpurile rămâne prima trupă de care te-ai îndrăgostit și nici nu poate fi altfel. Viața sentimentală a omului e clădită pe melancolie.

De aceea vin și spun că filmul Bohemian Rhapsody, în definitiv rapsodia boemă a lui Freddie Mercury, are mai puțină legătură cu ce se vede pe ecran. Pentru că dincolo de ce vedem acum, vedem ce a fost atunci.

Și fiecare are un alt atunci, și fiecare atunci e copleșitor și fragil, fiind ridicat din nostalgie. Filmul Bohemian Rhapsody este, de aceea, încă și mai mult despre noi, despre viața noastră cu domnul Freddie Mercury.

Am patru ani și tatăl meu mă învață ce ascund benzile magnetofonului. Aud pentru prima dată numele lui Freddie și nu îl mai uit.

Am șapte ani, dictatorul a fost împușcat, tatăl meu aduce dintr-o excursie în Bulgaria un disc contrafăcut al formației Queen. Nu se aude bine, dar îl ascultăm ca și cum n-ar mai exista alt adevăr pe pământ.

Am tot șapte ani și într-o după-amiază, de la vânzătorii de casete care încercuiseră Universitatea din București cu tarabele lor, ne întoarcem acasă cu toate albumele Queen. Toate câte erau pe pământul nostru. Toate! Încep să învăț limba engleză copiind versurile într-un caiet dictando și căutând în dicționar ce înseamnă ele.

„Bohemian Rhapsody”

Am opt ani și aud la radio că a murit de SIDA cântărețul Freddie Mercury. Bineînțeles că plâng pe ascuns. Săptămâni mai târziu, buticurile se umpluseră de niște bluze în culori vii pe care scria, cu niște litere cauciucate, Fredi Mercuri, chiar așa cu i. Erau aduse din Turcia și am purtat una până când s-a rupt.

Am nouă ani, sunt într-un spital din munți. Am un casetofon maro, probabil rusesc, care agață casetele, pe care apoi trebuie să le readuci la viață folosind un creion cu care încerci, cu infinită delicatețe, să le salvezi viața. Nu îmi pot folosi decât o singură mână, așa că operațiunea de salvarea a vieții casetelor este îngrozitor de grea. Reușesc să nu pierd niciuna. Stau luni de zile în spitalul din munți. Și plouă, și eu ascult Queen și știu că Dumnezeu e foarte singur în cer.

Am zece ani și abia aud o prietenă de-a mamei mele temându-se în șoaptă că soțul ei (al prietenei) este homosexual și că mai are și SIDA!, nu vede mama mea ce a apărut acum, de când e și la noi libertate?

Am doisprezece ani și dintr-o librărie din orașul Mangalia cumpăr o carte – biografia lui Freddie Mercury. Îmi este furată într-o tabără școlară de la Amara, niciodată nu mi se mai furase ceva de lângă inimă. Cobor în tristețe și învăț să iert.

Am tot doisprezece ani, suntem tot în tabăra școlară de la Amara, Ialomița. Dărâmăm o căsuță de lemn bocănind cu picioarele goale în ea pe ritmul lui We Will Rock You. Eu sunt Freddie Mercury, prietenul meu Costin este Roger Taylor, nu găsim un Brian May și nimeni nu vrea să fie John Deacon.

Am cincisprezece ani și mă uit pentru a treizecea oară la concertul Queen de pe Wembley. E o casetă video contrafăcută, cumpărată de la Bucur-Obor. Are o copertă parțial-color, trasă la o imprimantă cu ace.

QUEEN

Am douăzeci sau poate douăzeci și unu de ani, niciodată n-am fost mai tânăr decât acum. Pierd nopțile la karaoke într-o cârciumă suspendată între pământ și cer, de oriunde bate vântul pentru mine nu contează, așa cum am fost învățat. Cântăm Crazy Little Thing Called Love, Fat Bottomed Girls și mai ales Don’t Stop Me Now. De nicăieri îmi sare în cârcă o studentă beată și grasă. Dansez cu studenta beată și grasă în cârcă și sunt fericit.

Am douăzeci și cinci de ani și sunt la Montreaux. Freddie Mercury a avut aici un studio de înregistrări, acum are o statuie în care apare cu pumnul ridicat către nori . Îi las domnului Mercury un trandafir roșu la statuie și plec mai departe prin Elveția, ca printr-un vis.

Am douăzeci și șase de ani și ajung în cartierul Soho, din Londra. Cumpăr o altă biografie a domnului Freddie Mercury, pe care nu mi-o mai fură nimeni. Când mă întorc acasă i-o dăruiesc tatălui meu. Am douăzeci și șase de ani și zorii mai multor zile noi mă prind în Soho gândindu-mă că Freddie Mercury a văzut aceeași bucată de cer deasupra Londrei.

Am douăzeci și nouă de ani, merg înspre campusul Universității Internaționale din Tel-Aviv. Un tânăr evreu cântă de pe un trotuar din The Show Must Go On. De pe trotuarul celălalt îi răspund cu versul următor și ne întrebăm împreună dacă viața merită sau nu merită să fie trăită, apoi vine refrenul și ne spune că spectacolul merge mai departe.

Am treizeci și cinci de ani, am părul aproape alb, sunt un om oarecare venit cu iubita sa la film. Suntem înconjurați de alte și alte și alte amintiri. Bărbați și femei care au fost tineri în mileniul trecut se uită la acest film de cinema și toți sunt zdrobiți de amintirile lor.

Și la sfârșit nici nu știu cum să-și mai ascundă unii de alții lacrimile.

Am opt ani și aud la radio că a murit de SIDA cântărețul Freddie Mercury. Bineînțeles că plâng pe ascuns. Săptămâni mai târziu, buticurile se umpluseră de niște bluze în culori vii pe care scria, cu niște litere cauciucate, Fredi Mercuri, chiar așa cu i. Erau aduse din Turcia și am purtat una până când s-a rupt.

05
/07
/22

Minionii (ființe mici, galbene, cilindrice, cu unul sau doi ochi acoperiți de ochelari, care vorbesc limba „minioneză” pe care doar maleficul lor stăpân, Gru, pare s-o stăpânească la perfecție) și-au câștigat celebritatea binemeritată și au ajuns, iată, cap de afiș al celui de-al doilea lungmetraj dedicat poveștii lor.

05
/07
/22

Adaptarea lui Xavier Giannoli a romanului lui Honoré de Balzac despre ambiții literare și corupția din media în Parisul secolului XIX ajunge în cinema din 8 iulie, distribuit de Independența Film. Prezentat în premieră internațională la Festivalul de la Veneția și câștigător a șapte premii César, printre care și premiul pentru cel mai bun film, Iluzii pierdute reunește în distribuție nume cunoscute precum Cécile de France, Xavier Dolan sau Gérard Depardieu.

04
/07
/22

Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) revine la Sibiu, între 7 și 10 iulie. Este al 16-lea an în care TIFF aduce la Sibiu cele mai așteptate și premiate producții ale sezonului. Peste 25 de filme în premieră și cine-concerte vor avea loc în două spații outdoor, dar și în cinema. TIFF Sibiu se va desfășura în Piața Huet (toate evenimentele de aici vor avea intrare liberă), în Habermann Markt / Piața Habermann și la Cine Gold. Sloganul ediției este „Make Films, Not War”, un răspuns al organizatorilor față de războiul din Ucraina și un îndemn la creație, nu la distrugere.

04
/07
/22

Prezentarea filmului “R.M.N.” (2022) cu participarea regizorului Cristian Mungiu, proiecţia unei versiuni restaurate a capodoperei “Evanghelia după Matei” (1964), în anul centenarului Pier Paolo Pasolini, şi o dezbatere despre Václav Havel prilejuită de apariţia unui film biografic şi de traducerea în română a unei culegeri de discursuri şi texte ale fostului preşedinte ceh se numără printre evenimentele speciale de la a noua ediţie a Festivalului Ceau, Cinema!, care va avea loc în perioada 14-17 iulie la Timişoara.

30
/06
/22

Festivalul longeviv și cu tradiție din Piatra Neamț aduce, deja de 14 ani, în fața cinefililor, filme documentare și scurtmetraje create de regizoare și regizori aflați la începutul carierei lor în cinematografie.

24
/06
/22

În sala cinematografului Victoria din Cluj-Napoca, în cadrul secțiunii competiționale a Festivalului Internațional de Film Transilivania (TIFF, 17-26 iunie), este proiectat „The Last Execution“. În prima scenă a filmului, actorul Lars Eidinger, care joacă rolul medicului Werner Teske, se află pe bancheta din spate a unei dube a poliției politice din Germania de Est.

23
/06
/22

Sâmbătă, 25 iunie, Asociațiile Bloc Zero și MaiMultVerde organizează o seară de film pentru toate vârstele pe insula de pe Lacul Morii, dublată de un picnic comunitar și o discuție despre reamenajarea sustenabilă a spațiilor verzi din București.

22
/06
/22

„Elvis“, filmul lui Baz Luhrmann despre cel mai bine vândut cântăreț solo al tuturor timpurilor, e alegerea perfectă pentru entertainment de calitate, în această vară.

22
/06
/22

INTERVIU Prezent la Cluj-Napoca pentru TIFF, regizorul Eran Kolirin vorbeşte într-un interviu pentru Ziarul Metropolis despre ce înseamnă să faci, ca cineast israelian, un film bazat pe o carte a unui scriitor palestinian despre viaţa arabilor care sunt cetăţeni ai Israelului.

20
/06
/22

Poate cel mai bun film nou văzut în primele trei zile de TIFF e "Rimini" (2022), realizat de austriacul Ulrich Seidl - portretul sarcastic al Europei prin povestea unui cântăreţ austriac eşuat care performează pentru pensionari în hoteluri semi-pustii din celebra staţiune italiană care dă titlul.

18
/06
/22

Cluj-Napoca e, zilele astea, orașul ideal. După cum ar spune un clasic în viață: „pentru că… din seria filmelor“. Pentru că… TIFF și pentru că… festival. Mare. Frumos. Prietenos. Aventuros. Și alte cuvinte care se termină la fel de spectaculos – spumos, delicios, tiffelicious.