MEMORIA CULTURALĂ Nichita Stănescu (31 martie 1933 – 13 decembrie 1983) ar fi împlinit 82 de ani. Astăzi am ales să ne amintim cum a fost, cum a gândit, cum şi-a iubit cuvintele, poetul. De poeţi, numai de bine, ca să zicem aşa…
Un articol de Liliana Matei|31 martie 2015
1. Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi, până la urmă, sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi dar… de dragoste mai ales.
2. De poeți, numai de bine, ca să zicem așa… Am remarcat un lucru foarte straniu, care mă miră formidabil. Și anume acela că poeții clasici se înțeleg cel mai bine cu poeții în viață și, de asemenea, cele mai mari prietenii se fac între poeții din diferite țări. Între poeții unei aceleiași generații, în afară de prietenii în grup restrâns, îndeobște există un fel de pricină, un fel de râcă, pentru mine de neînțeles. Și bănuiesc că acest măr al discordiei este concurența. Nu știu de ce a fost sădită în sânul poeților ideea de emulație și de concurență, o idee absolut slabă, pentru că un poet nu poate fi mai bun decât alt poet. Un poet poate fi mai bun decât sine însuși sau mai slab decât sine însuși. Fiecare poet are o voce a lui unică, în măsura în care este un poet adevărat, bineînțeles. Și el nu poate să spună decât ce are el de spus, nu ce are altul de spus.
3. Poezia este singura avuție pe care omul o are încă nejefuită. Până acum, tot ce a avut omul a fost jefuit. Poezia încă nu și-a inventat un Hitler al poeziei ca să fie jefuită de către el.
4. Părerea mea este că poetul nu are o epocă a lui, epoca își are poeții ei. Și, în genere, epoca își vede singură poeții. Pentru că, să remarcați, talentele sunt foarte multe și foarte varii, dar fiecare epocă își selecționează tipul ei de talent, convenabil prezentului ei afectiv.
5. Vreau să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta: eu nu prea cred că există poeți, eu cred că există poezie. Poezia este un fenomen care există în absolut toți oamenii, în diferite nuanțe, mai puternic, mai slab…
6. Dacă n-aş crede în mesajul meu literar, nu aş scrie. Pur şi simplu, n-aş scrie. Și e o falsă modestie să spui «domnule, eu scriu pentru că iubesc poezia… da’ nu prea cred, dacă am talent, dacă n-am talent»… Eu cred foarte mult în talentul şi în vocaţia mea, pentru asta mi-am jertfit întreaga mea existenţă – ca să adaug, cu o picătură în plus, sensibilităţii contemporane, o formulare mai nouă, mai adecvată etcaetera. Așa că efortul meu îl găsesc firesc să fie preluat în școli.
7. Ce sunt cărțile? Ceea ce este iarba pentru pământ, ceea ce sunt peștii pentru mare, ceea ce sunt păsările pentru aer, ceea ce sunt cuvintele de dragoste pentru om.
8. Dac-ar fi să scriu un catren – catren însemnând o poezie de numai patru versuri – în ce sens de numai patru versuri, diferite popoare au poezii scurte, noi… cea mai scurtă poezie a românilor este țâpuritura din Maramureş, care se începe cu un chiot şi se sfârşeşte cu o beșteleală, dar e foarte frumos că e aşa.
9. Inspiraţia este fundamentul artelor în genere, ea este exact ca impulsul electric care stârneşte fulgerul între doi poli. În momentul în care tensiunea între doi poli se creează, fulgerul apare. Fără fulger nu poate să existe fulger.
10. Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au umori diferite. De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi. În măsura în care îți aduci aminte lucruri care te justifică, nu ai nimic de regretat. Când ți-aduci aminte defecțiuni, pe ele oricum nu le mai poți repara. Aș minți să spun că nu regret nimic. Dar iarăși aș minți dacă aș spune că regret ceva.
Citatele sunt extrase din interviurile pe care le-a acordat Nichita Stănescu
