Aristizza Romanescu – 160 de ani de la naşterea actriţei. De la strălucire, la un sfârşit trist
https://www.ziarulmetropolis.ro/aristizza-romanescu-160-de-ani-de-la-nasterea-actritei-de-la-stralucire-la-un-sfarsit-trist/

Se vor mai naşte asemenea actori? Citiţi povestea actriţei Aristizza Romanescu, o legendă a teatrului românesc. A pus arta înaintea propriilor orgolii, a jucat pentru cauze nobile, a format actori la fel de mari ca ea. Răsplata? A sfârşit în sărăcie şi în mizerie, bolnavă şi singură, ignorată de autorităţi.

Un articol de Monica Andrei|4 iunie 2014

MEMORIA CULTURALĂ Alături de Constantin I. Nottara şi de Grigore Manolescu, Aristizza Romanescu (24 dec 1854 – 4 iunie 1918) este actriţa care a făcut parte din “trioul de aur” al scenei româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Anul acesta se împlinesc 160 de ani de la naşterea ei.

S-a născut la Craiova, în 1854, într-o familie de actori de seamă ai teatrului din Craiova, fiica lui Costache Dimitriad, nepoata lui Teodor Teodorini şi a Mariei Teodorini – celebra cântăreaţă de operă de talie internaţională în secolul al XIX-lea. Avea mătuşă, pe Raluca Stavrescu, o renumită actriţă.

În primii ani, Aristizza Romanescu a luat lecţii de actorie de la tatăl său, dar n-a urmat o şcoală de actorie în România, ci doar nişte cursuri la Paris, unde a avut o bursă la un moment dat. Autodidactă, a învăţat foarte mult de la actorii renumiţi ai timpului de la Viena, Londra, Paris.

„Şcolăriţă fiind la un pension din Craiova, îndrumată şi ocrotită de mătuşa sa, Maria Teodorini, apare pe scenă într-un rol de băieţaş, în spectacolul «Acum 16 ani»”, scria Constantin Nottara în “Amintiri”.

Se întâmpla în 1870, şi, ca un copil minune, Aristizza intuieşte cum se interpretează un rol, cum să intre în pielea unui personaj. Natura o încărcase cu daruri: inteligenţă vie, sensibilitate, emotivitate, memorie, un glas care a fost descris în publicaţiile timpului astfel: “clopoţel de argint”, “picuri de rouă”, “glas de privighetoare”.

Avea o privire pătrunzătoare şi o dicţie perfectă. În schimb, era mică de statură şi nu prea frumoasă, cu bust mic şi sânii mari şi avea tendinţa spre îngrăşare.

“A mai jucat în teatrul vechi de la Copou, la Iaşi, apoi a venit la Bucureşti, la tatăl său, Costache Dimitriade, care întemeiase o societate dramatică.” (Constantin Nottara, “Amintiri”)

De-a lungul carierei, actriţa a interpretat toate genurile de roluri: comedie, melodramă, tragedie; a cântat în vodeviluri. Viaţa ei a fost un perpetuu zbucium, pentru că alerga de la Bucureşti spre scenele de la Iaşi; a jucat şi la circul Sidoli, apoi prin vechile grădini Bucureştene, cu trupa lui I. D. Ionescu de la Union.

De-a lungul timpului, actriţa a dat importanţă ideilor despre teatru ale lui I.L. Caragiale, pe lângă o muncă asiduă, constând în repetiţii, acasă în propriul ei salon, dar şi înainte de a începe spectacolul.

Care a fost secretul unei mari actriţe?

“Din obiceiul de a mă asculta, rostind textul cu voce tare, am tras un mare folos, acela de a şti ce să subliniez şi ce să atenuez. Scena, fraza, cuvântul… Scoteam în relief ce mă impresiona. Ascundeam ce suna fals”, povestea actriţa.

În 1879 pleacă la Paris ca bursieră împreună cu Grigore Manolescu, urmând cursurile lui Got, Delaunay şi Regnier, uimindu-şi profesorii prin sensibilitate, inteligenţă în interpretare, dicţie, perseverenţă şi tenacitatea în muncă. Aşa cum spunea, “şi în teatru, ca şi în întreaga noastră viaţă de toate zilele, noi am avut întotdeauna păcatul de a imita străinătatea, îndeosebi Parisul, fără a ne gândi că altele sunt condiţiile de trai de acolo şi altele acelea de aici”.

Se întoarce de la Paris în 1880 şi devine societară la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde îl va avea ca partener de scenă între 1884 şi 1992 pe Grigore Manolescu. După moartea acestuia, în plină glorie, în urma unui cancer, va juca mult alături de Nottara. Se căsătoreşte cu Ion Romanescu, actor.

Era sărbătoare când juca pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Răpăiala de aplauze din finalul spectacolului era urmată de deshămările cailor de la trăsurile staţionare din faţa teatrului şi de plimbările cu torţe pe bulevard, ovaţii, discursuri… Teatrul era viaţa ei, şi, aşa cum spunea, “niciodată nu mi-aş fi pus amorul propriu mai presus de interesele teatrului.”

A luptat pentru respectul profesiei de actor în societatea românească şi recunoaşterea funcţiei sociale a teatrului. Era conştientă că „a fi actor înseamnă a fi sclav; să n-ai odihnă, să n-ai sărbătoare, să n-ai copil, să n-ai nici o afecţiune, să n-ai inimă. Până la moarte! Lucrul cel mai de plâns e mizeria sfâşietoare a comedianului, care nu trăieşte decât pentru alţii.”

Avea 49 de ani în 1903, când, cu mare regret, dar fără să arate, împlinind 30 de ani de teatru, cere să se pensioneze.

Aristizza Romanescu

Pentru contemporanii vremii, retragerea actriţei rămâne un mister. N-a comentat niciodată motivele renunţării.

Se retrage din teatru, dar rămâne activă până în 1914 la Conservator, timp de 20 de ani, împreună cu Nottara, unde a format generaţii întregi de viitori actori, nume ce au scris istoria teatrului românesc prin rolurile intepretate.

Dintre elevele ei care i-au devenit colege la scenă, unele au devenit nume de referinţă în teatrul românesc astăzi: Lucia Sturdza Bulandra (azi Teatrul Lucia Sturdza Bulandra), Maria Filotti (Teatrul Maria Filloti din Brăila), Olimpia Bârsan, Maria Giurgea, Constanţa Dimitriade.

Îşi îndruma studenţii să repete tot timpul textul după ce l-au învăţat bine pe de rost, spunându-le din micile secrete din experienţa sa: “Înainte de a intra în scenă, pe când vă îmbrăcaţi sau aşteptaţi în culise, repetaţi, măcar pe şoptite, scena. Nu aveţi idee câtă influenţă are un asemena exerciţiu. Mie, căreia toţi mi-au recunoscut calitatea de a vorbi repede, fără a ştirbi o silabă, de aici mi se trage, acesta mi-a fost secretul. E un exerciţiu al buzelor care va ajută foarte mult.”

A jucat pro bono, pentru a aduna fonduri pentru răniţi, inundaţii, invalizi, pentru Eminescu când era bolnav, pentru Crucea Roşie, pentru tot felul de alte instituţii caritabile şi pentru realizarea bustului lui Bolintineanu.

Ultima partea a vieţii şi-o petrece la Iaşi, într-o căsuţă. Începuse Primul Război Mondial. România intră în război şi nemţii ocupă capitala. Bucureştenii se retrag la Iaşi. Acolo, marii noştri actori joacă teatru şi adună fonduri pentru a-i dona Arristizzei Romanescu, deoarece era bolnavă, avea pensie foarte mică şi nu se putea întreţine.

După ce se retrage din teatru, mâhnită din cauza tristeţilor acumulate în cariera sa, cedează la îndemnul de a-şi scrie memoriile, deşi era hotărâtă să nu o facă, dintr-un motiv sincer: “pe cei atraşi spre teatru de aparenţe mincinoase să-i întoarcă, iar celor pe care o vocaţie extraordinară i-a îndrumat deja, să le spună ce-i aşteaptă”.

Bolnavă şi singură, va muri în sărăcie şi mizerie, în frământările Primului Război Mondial, în 4 iunie 1918, la Iaşi, unde a fost şi îngropată. (Aristizza Romanescu – 30 de ani de amintiri)

“Când am intrat în teatru, Aristizza Romanescu avea 26 de ani de carieră. Eu, o începătoare cu totul străină de viaţă actoricească. Înaintată în vîrstă, cu părul albit, mică de statură şi cu trupul îngroşat de ani şi boală… Aristizza şi-a întins aripile peste nepriceperea mea. Fiindcă pe ea o mâna geniul, în 30 de ani de carieră, a avut o activitate de necrezut prin intensitatea şi varietatea ei”, spunea Lucia Sturdza Bulandra.

Constantin I. Nottara nota în “Amintiri”: “Aristizza Romanescu n-a semănat cu nici una din predecesoarele sale: nu semăna nici cu Caliopi, nici cu Mali Cronibace, nici cu Matilda Pascaly nici cu mătuşa sa Raluca Stavrescu nici cu Frosa Popescu pentru că alta i-a fost vocea, intonaţia, altul gestul şi umbletul, alta statura şi mlădierea trupului, alta expresia feţei şi alta pronunţia şi vibraţia sufletească şi la toate aceste însuşiri s-au adăugat studiul, energia, perseverenţa, care au făcut din Aristizza Romanescu o mare artistă şi a înfăptuit o epocă în istoria teatrului românesc: epoca Romaneascăi.

Cu voce cristalină şi caldă, cu pronunţia şi articulaţia ei limpede şi lămurită, cu atitudinea ei, aici sfioasă, aici plină de avânt făcea să izbucnească publicul în urlet frenetice. Avea o memorie uimitoare. Învăţa în câteva ore sute de versuri. Repeta la teatru, apoi acasă. Îşi transformase salonul într-o mică scenă, unde, cu toate accesoriile şi cu costumul realiza punerea în scenă, ca la teatru.”

Foto cu Aristizza Romanescu – Wikipedia



26
/05
/17

„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”, era crezul său, iar pana care-i țâșnea din suflet își trage seva din lumea penală a ocnelor siberiene, unde a fost încarcerat cu lanțuri la picioare. Ridicat la rangul de mari gânditori, titanul literaturii ruse a crezut până în ultima clipă a vieții sale că lumea se va salva prin frumusețe.

20
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Astăzi, când se discută în lumea întreagă soarta Europei ca un tot organic ori ca o aglomerare de state, e interesant să ni-l amintim pe George Ciorănescu (1918-1993), cel care la un moment dat spunea: „Poporul din care mă trag s-a pronunţat totdeauna pentru Europa. Poporul meu posedă deplina maturitate şi întreaga informaţie istoică şi politică pentru a sprijini crearea Europei unite, libere şi democratice”.

17
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE A fost o vreme când mulţime de români plini de har se şcoleau în străinătate şi foarte curând ajungeau, prin natura profesiei, să devină adevăraţi „cetăţeni ai lumii”. Doar că multora schimbările politice de după cel de-Al Doilea Război Mondial le-au frânt ori le-au modificat din temelii destinul. Unii au depăşit momentul desţărării şi au rămas în elita culturală internaţională.

02
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE „Dorul de ducă”, expresie greu de tradus în altă limbă, i-a făcut pe unii români să cutreiere lumea. Aşa s-a întâmplat cu Iulius Popper (1857-1893). La 20 de ani ajunge la Constantinopol, apoi la Paris unde urmează Şcoala politehnică. E angajat la compania Canalului de Suez şi conduce lucrări hidrotehnice la New Orleans şi la Havana (Cuba). Dar omul n-are stare.

23
/04
/17

Odată cu apariția filmului „Jackie” (regia: Pablo Larrain), primul film pentru marele ecran inspirat de viața celei mai faimoase prime doamne a Statelor Unite, editura Corint a lansat biografia „Jaqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă”, publicată de Barbara Leaming în 2014.

20
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE „Nu poţi fi profet în ţara ta”, aceste înţelepte vorbe poplare se potrivesc celui care, plecat la 10 ani din Iaşi, şi-a făcut o carieră remarcabilă mai ales în străinătate. Educat la Paris, modelat de iezuiţi (care l-au învăţat matematică), urmează Şcoala navală din Brest. Îşi adaugă un doctorat în Drept la Bruxelles, intră în serviciul diplomatic român şi... călătoreşte.

13
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Nevoia de repere morale e o realitate prea bine cunoscută. Din acest punct de vedere, unii membri ai familiei regale române au dovedit din plin că pot constitui exemple demne de urmat. Principesa Ileana, fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria, născută în 1908, rămâne în amintirea românilor din ţară şi din SUA o persoană puternică, animată de spiritul datoriei, altruistă şi perfect conştientă de faptul că e prinţesă.

10
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Pe vremea când frontierele erau în mare parte spiritualizate, cum ar fi spus Nicolae Titulescu, oamenii de talent, creativi, socoteau normal să se manifeste, să se desăvârşească la Bucureşti ori la Paris. Aşa a fost şi cazul Elvirei Popescu (1896- 1993), absolventă a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti.

08
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Din zecile de români formaţi în şcolile franceze se desprinde figura unică a lui Şerban Coculescu (Pius Sérvien), fiul lui Nicolae Coculescu, profesor de astronomie, fondatorul Observatorului astronomic de la Bucureşti.

06
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul, ca formă de protest faţă de regimul politic din ţara de origine, a căpătat, în cazul românilor, după al Doilea Război Mondial, dimensiuni dramatice. Şi aceasta pentru că a fost vorba de valuri succesive şi de motivaţii deosebite.

03
/04
/17

A rămas în istoria justiției române ca unic orator și celebru penalist, pledoariile sale fiind publicate în „Biblioteca Marilor Procese", iar în istoria teatrului românesc prin trilogia: „Viforul”, „Apus de Soare”, „Luceafărul” și comedia „Hagi Tudose” - spectacol jucat pe scena Teatrului Metropolis.

28
/03
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În 1960 se năştea la Brăila o mică făptură căreia i s-a prezis un viitor strălucit. Proorocirea s-a împlinit doar până la o vreme. Ca şi alţi mulţi români, şi-a făcut studiile la Paris; a debutat în oraşul natal la 21 de ani dar consacrarea a început să se contureze la Paris, graţie lui Ch. Gounod care i-a încredinţat rolul Margaretei din opera Faust.