Ion Iancovescu, fiul năzdrăvan al Bucureştiului
http://www.ziarulmetropolis.ro/ion-iancovescu-fiul-nazdravan-al-bucurestiului/

MEMORIA CULTURALĂ În februarie 1967, regizorul Sică Alexandrescu publica în revista „Teatrul” portretul lui Ion Iancovescu, actorul care „parcă se juca, nu juca”. Iancovescu a fost mentorul multor actori de succes (printre care şi Grigore Vasiliu Birlic) şi fondator al câtorva teatre bucureştene. Reproducem integral articolul apărut în revista „Teatrul”: Au trecut peste 50 de ani din […]

Un articol de Ziarul Metropolis|9 Decembrie 2013

MEMORIA CULTURALĂ În februarie 1967, regizorul Sică Alexandrescu publica în revista „Teatrul” portretul lui Ion Iancovescu, actorul care „parcă se juca, nu juca”. Iancovescu a fost mentorul multor actori de succes (printre care şi Grigore Vasiliu Birlic) şi fondator al câtorva teatre bucureştene.

Reproducem integral articolul apărut în revista „Teatrul”:

Au trecut peste 50 de ani din seara aceea de toamnă… Pe la ora 7, un tînăr ieșea grăbit din strada Batiște nr.16, dintr-o curte năpădită de copaci bătrîni, și fluiera cu neastîmpăr pe birjarul din colț. Tînărul se urca în birjă cu o valiză mică.

O oră și jumătate mai tîrziu, cortina Teatrului Național se ridica pentru ca bucureștenii să facă cunoștință cu fantezia scînteietoare, cu verva îndrăcită a unui începător: Ion Iancovescu. Tînărul debutant era flancat cu generozitate de colegi mai vîrstinici, pe care îi chema Petre Liciu și Maria Giurgea.

Așa s-a deschis cariera aceluia pe care spectatorii l-au acoperit cu flori și ovații în neuitata seară de 3 octombrie 1911, cînd s-a jucat pentru prima oară Cometa lui D. Anghel și Șt. O. Iosif.

Iubitorii de teatru l-au adoptat din capul locului ca pe un fiu năzdrăvan al capitalei și l-au răsfățat până dincolo de anii maturității cu diminutivul „Puiu”. Puiu Iancovescu – sau, cum îi spuneau unii, „Iancu”, prescurtînd pe Iancovescu, nu îngroșînd pe Ion – a fost timp de câteva decenii o „figură” a teatrelor, a străzii, a redacțiilor și cafenelei bucureștene.

Dacă cineva ar izbuti să culeagă doar săgețile spiritului său polemic, împrăștiate de dragul și cu spuma umorului, dar fără drojdia invidiei, în sute de interviuri, ar putea înfățișa celor ce nu l-au cunoscut o părticică din farmecul original al omului.

Aceasta ar fi însă departe de a-l arăta întreg pe Iancovescu cel adevărat, pe artistul născut care, dăruit teatrului cu toate fibrele ființei lui, străbătea străzile, cafenelele, redacțiile, împins de neastîmpărul cotidian al căutării, Iancovescu căuta mereu. Ce? Prea independent ca să-i placă traiul îngrădit de disciplina unei trupe de teatru, el era veșnic în căutarea unei „combinații”, a unei posibilități de a se așeza în fruntea unei înjghebări particulare, pe care s-o conducă după priceperea lui.

Citiți și: INTERVIU Ştefan Iordache: „Mi-a plăcut să trăiesc, să exist”

Și astfel a semănat în București efemere insule de succes uluitor, succes de nimeni contestat. Și chiar așa s-a întîmplat. Într-o vreme cînd teatrul nu se sinchisea prea mult de mișcarea noastră teatrală, și cînd se înțelege că nu se puteau crea teatre fără bani, neastîmpărul lui Iancovescu l-a făcut să-și mute „baraca” din Piața Palatului în Sărindari, de la Eforie în dosul Poștei.

Febra lui constructivă a izbutit să înființeze, ba chiar să zidească, un impresionant număr de mici teatre particulare, începînd cu cel pe care l-a și botezat „Teatrul Mic” și unde – alături de Elvira Popescu și Al. Mihalescu – a înregistrat poate cele mai răsunătoare izbînzi ale carierei sale.

ion-iancovescu-621976l-poza

Ion Iancovescu (1889 – 1966)

În repertoriile care erau pe gustul lui – fie cel francez, fie cel italian – piese în care replicile se încrucișau în amețitor joc de florete, Iancovescu, cu spontaneitatea și dezinvoltura lui, s-a simțit totdeauna ca la el acasă. Parcă se juca, nu juca. În privința asta, la noi, nu l-a întrecut nimeni. Ba chiar și-n largul lumii i-ai fi găsit greu perechea.

Iar azi, cînd ne-a părăsit, dacă-mi arunc puntea gîndului peste ani în urmă – peste cei 55 pomeniți -, am impresia că Iancovescu a trecut prin viața noastră teatrală cu strălucirea prea grăbită a unei comete. Am impresia că-l revăd cum l-am văzut de atîtea ori, ducîndu-se la mereu noul lui teatru într-o birjă în care se urca cu nedespărțita-i valiză: cutia creioanelor de machiaj.

Multe se pot spune în clipa asta pentru cinstirea lui. Eu mă mărginesc să însemn atît: a murit un mare artist, care n-a respirat toată viața decît teatru.

 Articolul a fost republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.

Foto cu Ion Iancovescu: cinemagia.ro

 

 

Citiţi şi:
23
/02
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În 1789 se năştea la Hotahova (azi în Albania) un om cu destin neobişnuit. La zece ani vine în Ţara Românească, face studii de filosofie la Viena şi de medicină în Germania, la Halle; revine la Bucureşti şi aici are o carieră spectaculoasă, cu reverberaţii până astăzi în Grecia. S-a stins din viaţă în 1874. E vorba de Apostol Arsaki.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

06
/01
/17

Astăzi, moda cu „imaginea celuilalt” pare să fi apus pentru Bucureşti. Străinii vin şi pleacă, fără a lăsa mărturii despre oraş. Altădată, călătorii scriau pagini întregi, de cele mai multe ori pe un ton admirativ, flatant. Iată câteva mostre!

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

01
/12
/16

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.

Page 1 of 2112345...1020...Last »