Ion Iancovescu, fiul năzdrăvan al Bucureştiului
http://www.ziarulmetropolis.ro/ion-iancovescu-fiul-nazdravan-al-bucurestiului/

MEMORIA CULTURALĂ În februarie 1967, regizorul Sică Alexandrescu publica în revista „Teatrul” portretul lui Ion Iancovescu, actorul care „parcă se juca, nu juca”. Iancovescu a fost mentorul multor actori de succes (printre care şi Grigore Vasiliu Birlic) şi fondator al câtorva teatre bucureştene. Reproducem integral articolul apărut în revista „Teatrul”: Au trecut peste 50 de ani din […]

Un articol de Ziarul Metropolis|9 Decembrie 2013

MEMORIA CULTURALĂ În februarie 1967, regizorul Sică Alexandrescu publica în revista „Teatrul” portretul lui Ion Iancovescu, actorul care „parcă se juca, nu juca”. Iancovescu a fost mentorul multor actori de succes (printre care şi Grigore Vasiliu Birlic) şi fondator al câtorva teatre bucureştene.

Reproducem integral articolul apărut în revista „Teatrul”:

Au trecut peste 50 de ani din seara aceea de toamnă… Pe la ora 7, un tînăr ieșea grăbit din strada Batiște nr.16, dintr-o curte năpădită de copaci bătrîni, și fluiera cu neastîmpăr pe birjarul din colț. Tînărul se urca în birjă cu o valiză mică.

O oră și jumătate mai tîrziu, cortina Teatrului Național se ridica pentru ca bucureștenii să facă cunoștință cu fantezia scînteietoare, cu verva îndrăcită a unui începător: Ion Iancovescu. Tînărul debutant era flancat cu generozitate de colegi mai vîrstinici, pe care îi chema Petre Liciu și Maria Giurgea.

Așa s-a deschis cariera aceluia pe care spectatorii l-au acoperit cu flori și ovații în neuitata seară de 3 octombrie 1911, cînd s-a jucat pentru prima oară Cometa lui D. Anghel și Șt. O. Iosif.

Iubitorii de teatru l-au adoptat din capul locului ca pe un fiu năzdrăvan al capitalei și l-au răsfățat până dincolo de anii maturității cu diminutivul „Puiu”. Puiu Iancovescu – sau, cum îi spuneau unii, „Iancu”, prescurtînd pe Iancovescu, nu îngroșînd pe Ion – a fost timp de câteva decenii o „figură” a teatrelor, a străzii, a redacțiilor și cafenelei bucureștene.

Dacă cineva ar izbuti să culeagă doar săgețile spiritului său polemic, împrăștiate de dragul și cu spuma umorului, dar fără drojdia invidiei, în sute de interviuri, ar putea înfățișa celor ce nu l-au cunoscut o părticică din farmecul original al omului.

Aceasta ar fi însă departe de a-l arăta întreg pe Iancovescu cel adevărat, pe artistul născut care, dăruit teatrului cu toate fibrele ființei lui, străbătea străzile, cafenelele, redacțiile, împins de neastîmpărul cotidian al căutării, Iancovescu căuta mereu. Ce? Prea independent ca să-i placă traiul îngrădit de disciplina unei trupe de teatru, el era veșnic în căutarea unei „combinații”, a unei posibilități de a se așeza în fruntea unei înjghebări particulare, pe care s-o conducă după priceperea lui.

Citiți și: INTERVIU Ştefan Iordache: „Mi-a plăcut să trăiesc, să exist”

Și astfel a semănat în București efemere insule de succes uluitor, succes de nimeni contestat. Și chiar așa s-a întîmplat. Într-o vreme cînd teatrul nu se sinchisea prea mult de mișcarea noastră teatrală, și cînd se înțelege că nu se puteau crea teatre fără bani, neastîmpărul lui Iancovescu l-a făcut să-și mute „baraca” din Piața Palatului în Sărindari, de la Eforie în dosul Poștei.

Febra lui constructivă a izbutit să înființeze, ba chiar să zidească, un impresionant număr de mici teatre particulare, începînd cu cel pe care l-a și botezat „Teatrul Mic” și unde – alături de Elvira Popescu și Al. Mihalescu – a înregistrat poate cele mai răsunătoare izbînzi ale carierei sale.

ion-iancovescu-621976l-poza

Ion Iancovescu (1889 – 1966)

În repertoriile care erau pe gustul lui – fie cel francez, fie cel italian – piese în care replicile se încrucișau în amețitor joc de florete, Iancovescu, cu spontaneitatea și dezinvoltura lui, s-a simțit totdeauna ca la el acasă. Parcă se juca, nu juca. În privința asta, la noi, nu l-a întrecut nimeni. Ba chiar și-n largul lumii i-ai fi găsit greu perechea.

Iar azi, cînd ne-a părăsit, dacă-mi arunc puntea gîndului peste ani în urmă – peste cei 55 pomeniți -, am impresia că Iancovescu a trecut prin viața noastră teatrală cu strălucirea prea grăbită a unei comete. Am impresia că-l revăd cum l-am văzut de atîtea ori, ducîndu-se la mereu noul lui teatru într-o birjă în care se urca cu nedespărțita-i valiză: cutia creioanelor de machiaj.

Multe se pot spune în clipa asta pentru cinstirea lui. Eu mă mărginesc să însemn atît: a murit un mare artist, care n-a respirat toată viața decît teatru.

 Articolul a fost republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.

Foto cu Ion Iancovescu: cinemagia.ro

 

 

Citiţi şi:
20
/08
/17

MEMORIA CULTURALĂ Ultimul interviu, ultimul rol în teatru și în film, ultimul Revelion, ultima amintire cu Toma Caragiu, actorul care s-a născut în 21 august 1925 și a murit în plină glorie la cutremurul din 4 martie 1977.

08
/08
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Cel care se apropie astăzi de opera și mai ales de exegeza ce i-a fost consacrată în țară și străinătate ziaristului, memorialistului, și nu în ultim rând istoricului Pamfil Șeicaru (1894-1980), rămâne uimit de patima ce răzbate atât din unele pagini ale acestuia cât și din cele ale comentatorilor săi.

13
/07
/17

Taifas nocturn, cu amintiri, tutun, cafea și voie bună, între doi scriitori ce-au nimerit pe același palier, în prima și ultima vacanță, pe care au petrecut-o împreună, la Techirghiol. În 2017 se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Tudor Arghezi despre care se spunea că era arțăgos cu prietenii și „spurcat la gură” cu străinii.

13
/07
/17

Pe 22 iulie, de la 08:00 la 20:00, găsești în București un workshop de fotografie și explorare urbană, în care afli poveștile orașului de la scriitorul Andrei Crăciun și înveți să faci fotografii de la un profesionist ca Adi Bulboacă.

03
/07
/17

Prea adesea constatăm legăturile noastre spirituale cu Franța și greutatea de a-i categorisi pe unii scriitori. Sunt români? Sunt francezi? Eugen Ionescu, Emil Cioran, Tristan Tzara rămân în fibra lor intimă români, dar exprimarea le e, prin excelență, de tip franțuzesc. În cazul lui Panait Istrati (1884-1935) lucrurile sunt mai complicate.

Page 1 of 2412345...1020...Last »