Stefan Iordache: „Mi-a plăcut să trăiesc, să exist“
http://www.ziarulmetropolis.ro/stefan-iordache-mi-a-placut-sa-traiesc-sa-exist/

În decembrie 1987, Constantin Fugaşin reuşea să-l convingă pe Ştefan Iordache să acorde un interviu pentru revista „Teatrul“. O adevărată performanţă, pentru că actorul era foarte zgârcit la vorbă cu gazetarii. Ceea ce a urmat este antologic.

Un articol de Ziarul Metropolis|8 Decembrie 2013

În decembrie 1987, Constantin Fugaşin reuşea să-l convingă pe Stefan Iordache să acorde un interviu pentru revista „Teatrul“. O adevărată performanţă, pentru că actorul era foarte zgârcit la vorbă cu gazetarii.

„Am tăcut douăzeci de ani, dar în ultima vreme am devenit cam guraliv. Nu-mi place să fiu descusut despre meseria mea. Eu nu mă bag în viaţa unui doctor, nu-l întreb cum pune el bisturiul şi la ce se gîndeşte în timp ce taie. Aşa că de ce să se bage alţii în meseria mea? Dacă vrei să stăm de vorbă ca între colegi şi prieteni, da. Altfel…“, îi spusese actorul.

Constantin Fugaşin alesese să deschidă cu acest dialog o nouă rubrică în revistă. „Se ştie puţin despre laboratorul intim al omului de teatru, fie el autor, actor, regizor, scenograf, director, secretar literar sau, de ce nu? critic dramatic. Rubrica ATELIER îşi propune să pătrundă în culisele muncii şi vieţii de zi cu zi ale acestor împătimiţi ai iluziei care se cheamă TEATRU. Cît efort, cîte frământări, insomnii, tensiuni, bucurii, lacrimi, satisfacţii, disperări ascunde o seară de sărbătoare oferită spectatorului!“, scria Fugaşin.

Ziarul Metropolis vă prezintă acest interviu remarcabil.

Constantin Fugaşin: Ce fel de profesiune este actoria? (Mă priveşte lung.)

Stefan Iordache: Chiar, ce profesiune o mai fi şi actoria asta a noastră? E necesară ca aerul într-o societate care se respectă. Pentru că teatrul este colţul intim al societăţii, în care omul îşi odihneşte gîndurile. Nu-i un colţ călduţ, dar trebuie să existe şi nu poate să dispară.

Dar actorul, ce fel de om este?

Un om special, care priveşte lumea altfel decît un om obişnuit. Culmea e că intri în teatru normal şi după douăzeci de ani începi să te cauţi prin personaje: „Care oi fi eu?” Nu vreau să spun că te depersonalizezi. Dacă ai forţă, din contra, te îmbogăţeşti.

Materia cu care lucrăm noi, natura, este atît de generoasă şi de diversă, încît dacă ai mereu treze simţurile, mintea, instinctele, dacă o priveşti atent şi o simţi cu toată fiinţa ta, ai posibilitatea să fii mereu proaspăt. Ţi se oferă şansa să nu devii un simplu prestator de servicii. Mă fascinează omul, prieten sau duşman, vreau să văd ce este în sufletul lui.

Ce credeţi că-i atrage pe sute de tineri, an de an, la I.A.T.C., să se bată pe cîteva locuri?

Şi eu mă întreb! Îşi închipuie, probabil, că e uşor, e frumos… Văd doar costume frumoase, lumini colorate, şansa de a deveni populari. Nu-şi imaginează cît de chinuitoare e meseria asta şi cîte sacrificii urmează să facă. Nu e o meserie ca oricare alta. Nu cred că o poate face oricine. Trebuie nu numai să fii dotat, dar şi să ai o putere de muncă ieşită din comun.

Să-ţi poţi biciui trupul şi sufletul, dacă vrei să exişti ca artist. Ce, eu mai sînt normal? Arăt ca bunicul! Actoria te consumă, te arde. De aceea, perioada de refacere pentru un actor e mai importantă, cred, decît la sportiv. Efortul nostru, au constatat medicii, nu spun noutăţi, este echivalent cu al minerilor. La Richard III de exemplu, eu slăbeam cîte patru kilograme.

Mă uit atent la bărbatul din faţa mea. E şi tînăr şi puternic, dar cu părul aproape alb şi pe chip i s-au adunat chinurile tuturor personajelor cărora le-a dat fiinţă din fiinţa sa.

Nici nu a visat că o să ajungă actor. La 16 ani a dat la medicină dar a leşinat în sala de disecţie. A luat 0,45 la Anatomie. A fugit de acasă, a fost muncitor. A făcut o brigadă artistică, i-a zis unul: „Dă la teatru”, a dat şi a reuşit. Nu spusese pînă atunci nici măcar o poezie! Dar nici după aceea nu a recitat. Consideră poezia ca făcînd parte din intimitatea poetului. Îi admiră pe cei care pot recita. Nici monoloage nu poate spune. „E o neputinţă a mea”, zice. Pe scenă are nevoie de cineva sau de ceva, un partener cu care să intre în relaţie.

După absolvire, a făcut naveta Bucureşti – Constanţa. Dormea în plasa pentru bagaje. Într-o noapte i s-au furat pantofii şi a trebuit să facă drumul de la gară la teatru în ciorapi, pe un ger cumplit. „Dar a fost o perioadă minunată. Mai şi plîngeam… Pe ascuns. Mi-a prins bine…” Crede că a avut în plus, faţă de alţi colegi la fel de talentaţi şi cu tot atîta putere de muncă, şansă.

Şansa joacă un rol extraordinar în viaţa actorului! Prima mea şansă s-a numit Arturo Ui. A doua, Străinul… Privind în urmă, pot spune că am avut o viaţă bogată. Mi-a plăcut să trăiesc, să exist. Am trecut prin toate stările prin care poate trece un om. Aproape că le-am căutat, mi le-am creat.

Am avut şi şansa de a juca încă de la debut alături de mari actori: Ileana Predescu, Ciubotăraşu, Calboreanu, Mărutză, Fory Etterle, Sandu Sticlaru, Gheorghe Dinică. Dinică, deşi era la început, era deja mare. Avea doar cu doi ani mai mult decât mine, dar cînd treceau el sau Marin Moraru prin Institut, mă lipeam de pereţi.

Nu era un gest de umilinţă, ci de speranţă. Cînd filmam la Străinul şi mă chema la masa lui nea Fănică Ciubotăraşu, mi se părea că visez! Cînd am intrat la „Nottara” nu îndrăzneam să scot o vorbă… Cum să nu mă minunez acum că Vasile Niţulescu si Florin Vasiliu stau de vorbă cu mine? Şi ei fac parte din istoria teatrului românesc. Pe umerii lor mă sprijin eu acum. Sigur că viaţa e dură şi trebuie să dai din coate, dar cred că poţi exista şi sărutînd mîna celui pe care l-ai adorat cînd visai să devii ca el.

Nu, modele nu a avut, deşi, probabil, toţi imităm pe cineva pînă reuşim să ne căpătăm personalitatea. Dar au fost actori – cîţi mai sînt şi azi – alături de care i-ar fi plăcut să existe. Dacă a încercat să-şi găsească date pentru cîte un personaj, modelul a fost omul, viaţa.

„Şi ştii de ce nu am avut modele? Pentru că am fost convins că nu voi putea face niciodată ca Dinică sau ca muntele ăsta de actor care este George Constantin. Sînt irepetabili.”

Stefan Iordache si Gheorghe Dinica

Stefan Iordache şi Gheorghe Dinică, într-o scenă din filmul „Ticăloşii“

Ce înseamnă o vedetă?

O prostie! Dacă nu e calitate, nimic nu e! Nu e timp să fii vedetă. Trebuie să fii puternic. Sau, mai exact, să ai puterea să-ţi ascunzi slăbiciunile. Ca şi cel curajos, care reuşeşte să-şi depăşească frica.

Poate vedeta să se constituie într-un model pentru spectatori? Consideraţi că felul de a fi al unui actor, de a se purta, de a se îmbrăca, îi poate influenţa pe tineri?

Nu m-a interesat niciodată. Sarcina mea se consumă pe scenă. M-a interesat să fiu curat şi comod îmbrăcat. Nu m-a interesat niciodată popularitatea cu orice preţ, ieşirea în faţă. „Eu sînt artistul!” Chiar mă simt jenat cînd intru într-un grup dinainte constituit, mă zăpăcesc, mă închid în mine. Am şi plăcerea să fiu considerat tîmpit. Îmi ofer şansa să-i observ.

Vi se spune „maestre”?

Da. Mi se spune de mult. La început peiorativ, apoi de-adevăratelea. Oi fi maestru! Asta înseamnă că sînt bătrîn. Maeştrii adevăraţi sînt puţini. A crescut competitivitatea între profesiuni. Între gimnastică, devenită şi ea artă, şi teatru, de pildă. Alţii ajung la Lună… Eu, actorul, trebuie să fiu alături de toţi cei care fac performanţă.

Ce înseamnă o zi cu spectacol pentru actorul Ştefan Iordache? O zi, uneori chiar două, de cantonament. Plăcîndu-i viaţa, aşa cum se spune, se fereşte de tot ce l-ar putea sustrage de la meseria sa.

„În pofida zvonurilor, nu beau niciodată în ziua spectacolului.”

Doarme cît mai mult, fumează cît mai puţin şi vine la teatru cu două ore înaintea spectatorilor. Spre exasperarea cabinierelor. Îşi controlează toată recuzita şi joacă poker american de unul singur, în timp ce îşi repetă textul. Absolut tot, chiar dacă l-a jucat şi cu o zi înainte, chiar dacă îl joacă a suta oară!

„Groaznic este că îl mai joc o dată după spectacol, cînd ajung acasă, în pat! Sînt insomniac. Din clipa cînd am început să înţeleg ceva din viaţă, nu am mai avut somn. Nu pot să mănînc decît la cîteva ore după spectacol. Mă chinuie grija că nu am făcut bine totul. De aceea e divină meseria asta, pentru că nu te poţi repeta seară de seară. Nici un spectacol nu seamănă cu altul. Pentru că nici eu cel de azi nu semăn cu cel de ieri.”

Curios este că acest actor, atît de serios în tot ceea ce face, are tot felul de tabieturi ciudate, de superstiţii. De acasă pînă la teatru nu-şi schimbă niciodată traseul, merge pe aceleaşi străzi, traversează prin aceleaşi locuri.

„E şi un mod de a mă asigura că ajung cu bine.”

Ce faceţi după ce aţi aflat că o să jucaţi un rol?

Începe chinul. Umblu cu personajul după mine şi pe stradă, şi în somn. Nu prea mai răspund la „Bună ziua”. Încep să mă scormonesc. N-am o metodă, un tipar de a crea personajele, încerc să mă pliez. Încerc să exist ca acel om. Să mă feresc de modele. Nu de dragul de a face altfel. De aceea nici nu prea văd filme. Greşesc eu prea mult ca să mă iau după greşelile altora. Să nu cumva să înţelegi din ce am spus pînă acum că sînt un bîrfitor! Detest asta. Bîrfa este unul dintre cele mai periculoase lucruri. Aproape ca un denunţ!

Ce înseamnă un bun partener?

Totul. Indiferent că este un om, pom, pahar sau cuţit. Dacă ne referim la actor, înseamnă partenerul meu de viaţă. Dacă partenerul mă minte, înseamnă că am ratat spectacolul. Iubesc partenerii generoşi, care te lasă să exişti. Sînt şi parteneri care îţi şoptesc printre dinţi: „Vai, ce comic eşti!”. Numai că, spre norocul meu, aceste glumiţe mă ajută să mă concentrez şi mai tare. Mă mobilizează. În general, în viaţă, orice maliţiozitate, reproş, admonestare, orice eşec chiar, mă mobilizează.

Citiţi şi: Florian Pittiș: „Teatrul oglindeşte viața care a fost, nu cea care este“

Aţi avut şi eşecuri?

Am avut mari eşecuri care m-au readus cu picioarele pe pămînt după un început prea „furtunos”, prea „pe cai mari.” Un eşec în viaţa unui actor este foarte important. Îţi mai atenuează orgoliul. Pentru că fiecare artist se crede cel mai bun. Aşa şi trebuie.

Trupa în care joacă este la fel de importantă ca şi familia în care trăieşte.

„Te mai cerţi, te mai împaci, dar într-un moment crucial, aşa cum este un spectacol de teatru – esenţa vieţii – partenerul este primordial.”

Despre director (cea mai grea meserie de teatru pînă în momentul de faţă) afirmă că trebuie să fie ca un părinte pe care copiii îl urăsc la început şi mai tîrziu îi dau dreptate. Trebuie să împaci toate orgoliile, toate vanităţile. Să-l convingi pe fiecare că este cel mai important în spectacol. Să-l convingi pe fiecare actor că în clipa în care a păşit pe scenă trebuie să existe ca om, ca individ, indiferent de lungimea textului. Ceea ce-i foarte greu!

În primii ani de meserie, aşteptîndu-mi sanşa, am trăit fără să dau din coate, fără să încerc să demistific, fără să „stau la pîndă”. Ci aşteptînd pur şi simplu. Cred că una din calităţile umane ale actorului, în care, e adevărat, nu am crezut de la început, e să aibă puterea să aştepte. Sînt atîtea exemple: Băltăţeanu, Mărutză, Cornel Coman au devenit mari actori la vîrsta cînd alţii se considerau de mult vedete primordiale.

Un actor se creşte foarte greu. Ca o floare rară. Sînt mulţi factori care contribuie la asta: talentul, puterea de muncă, şansa, cultura şi nu în ultimul, ci în primul rînd – directorul teatrului. El trebuie să cunoască teatrul din interiorul lui, să trăiască mult timp printre artişti, să iubească teatrul ca pe propriul lui mod de a fi. Şi pentru că vorbim de familie, el trebuie să fie „Capul”, „Şeful”. Supără termenul, dar el trebuie să fie autoritar ca un şef. Şi acesta este, cu toate defectele inerente unui om – o spun cu mîna pe inimă – Dinu Săraru. …Cred că dacă ar fi mai mulţi ca dînsul, teatrul românesc ar avea doar de cîştigat… Asta nu înseamnă că-mi reneg fostele mele existenţe la alte teatre. La vremea lor, toate au avut un rost în viaţa mea.

Mai les „Nottara”-ul lui Horia Lovinescu. De asemenea, nu înseamnă că posibilitatea mea de a mă exprima ca artist se va încheia la Teatrul Mic.

Cînd sînteţi bolnav sau prost dispus, cum jucaţi?

Asta cred că mi se întîmplă zilnic de cîţiva ani încoace. Ficatul nu îmi mai răspunde, inima bate mai repede, creierul judecă mai greu… Dar cred că există ceva deasupra actorului – ceva care ne ajută să depăşim orice greutăţi, să uităm orice durere cînd păşim în scenă. Am jucat şi cu febră şi cu tensiune şi cu doctor lîngă mine, în toate felurile.

Aţi avut vreodată concediu medical?

Niciodată. Ştii şi tu că în meseria asta nu-ţi poţi permite.

Dar în scenă vi s-a întîmplat vreun accident?

Le-am evitat. E unul dintre motivele pentru care vin devreme. Îmi controlez absolut tot. A, o dată, la Richard, cînd să beau lapte, nu a mai curs. Îngheţase. Întîmplări anecdotice nu ţin minte. Pentru mine teatrul e atît de serios, încît mă suspectez de ridicol.

Citiţi cronicile despre spectacolele în care jucaţi?

De cînd a scris unul o cronică în care s-a legat de defectele mele fizice, nu artistice, nu mai citesc.

Ce consideraţi că ar fi caracteristic pentru fenomenul teatral românesc?

Cred că teatrul românesc de calitate nu s-a- înscris niciodată într-o conjunctură, ci a încercat să exprime, să explice cu mijloacele sale specifice ceea ce se întîmplă în viaţă. De asta cred cu convingere în mesajul politic (în cel mai adevărat sens al cuvîntului) al acestei meserii care se numeşte Teatru.

Şi cred că onestitatea oamenilor de teatru nu a fost şi nu poate fi contestată. Pentru că a încerca să spună adevărul a fost prima dorinţă şi primul strigăt al omului după ce a început să înţeleagă, să judece existenţa. Cred că o societate îşi exprimă adevărul şi viitorul prin artă. Teatrul fiind considerat artă, cred că el te justifică, în faţa istoriei, ca exponent al timpului în care trăieşti. Trebuie să exişti ca om şi ca artist. De aici şi misiunea de purtător al bucuriei sau nefericirii unui popor.

Interviu republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.

Foto cu Stefan Iordache – Teatrul Naţional Bucureşti

31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

09
/11
/15

Cum arată programul unui artist de jazz de succes, pentru care „acasă” înseamnă Brooklyn, New York? Cât de important e să încalci regulile? Prin ce se aseamănă doina românească cu blues-ul american? Ne povestește pianistul Lucian Ban, într-un interviu inedit, sub formă de alfabet.

05
/11
/15

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici și mai premiați scenografi români. De-a lungul carierei, a câștigat nu mai puțin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândește la succesul de după, ci la descoperire și la redarea unei povești. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă...

29
/10
/15

Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani. Am ales – fără știrea autorului - optzeci și cinci de fragmente din cărțile sale. Am colindat prin miile de pagini cosașiene pentru aceste cuvinte. Bucurați-vă de ele. Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

04
/10
/15

Vă era dor de glumele lui Jerry Seinfeld? Acum le puteți găsi și în varianta scrisă, în volumul „Seinfeld. Pe limba mea”, apărut la Editura Allfa.

20
/02
/15

De 40 de ani slujeşte scena şi este încă îndrăgostit de teatru. Bogat sufleteşte şi profesional, actorul Dan Condurache îşi gestionează timpul şi fiinţa cu mare cumpătare, cu sinceritate, uneori cu duritate, purtând un mare respect publicului pe care îl doreşte în sala Teatrului Mic şi pentru care este dispus să lase sudoare, lacrimi şi...

03
/02
/15

Un student la Politehnica din București, sărac și slobod la vorbă, care-și câștiga pâinea ca pianist într-o școală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.

Page 1 of 41234