„Pour moi, peindre c’est la vie, la vraie vie, ma vie” („Pentru mine, a picta este viaţa, viaţa adevărată, viaţa mea”). Iată ce scrie pe piatra lui funerară din Cimitirul Montmartre.
Un articol de Monica Andronescu|27 ianuarie 2023
Este unul dintre artiștii cei mai importanți ai secolului trecut, pictor, sculptor și poet suprarealist. Nu întâmplător a ales ca epitaful lui să fie scris în limba franceză… Este identitatea pe care artistul născut în România a ales-o. O identitate căreia i-a fost fidel până în 12 martie 1966, ziua în care a murit, după mai bine de douăzeci de ani de suferință. Victor Brauner!
Artistul participase cu tablouri la Bienala de la Veneția și în 1954, cu câțiva ani înainte să-și stabilească atelierul în Rue Lepic, nr. 72, Paris. În 1961, cumpăra Vila „Athanor” din Varengeville, Normandia, unde va lucra nestingherit în ultimii ani de viață. Cu un an înainte de a se stinge, când numele Victor Brauner nu era străin niciunui cunoscător de artă contemporană, pictase o serie de tablouri-obiect despre un viitor despre care știa că îi e refuzat, un viitor cu o ființă umană alienată, un viitor el însuși alienat: „Mythologies” și „Fêtes des mythes”. Din această serie face parte și tabloul, ultim, „Le fin et le debut”, considerat de criticii și de artă și de biografi o operă premonitorie.
La sfârșitul anilor ’40, tot în căutarea identității, tot sub mirajul exercitat de dicteul automat, aducător de reprezentări animaliere și cosmice, de stranii obiecte suprarealiste, pictase seria „Mammalies” și „Onomatomanie”, dându-i astfel forma așa-numitei arte brute. Se întâmpla în anii consacrării definitive, după perioada în care îl întruchipase pe jidovul rătăcitor, hăituit pentru originea sa. Tot în 1948, înainte de excluderea din grupul suprarealiștilor și de retragerea în Elveția, de frică să nu fie expulzat din Franța, Victor Brauner pictase una dintre cele mai importante lucrări ale sale, „Ultratableau biosensible”, și dezvoltase seria erotică „Anatomia dorinței”, variațiuni pe vechea temă a corpului, tratată acum novator, ca formă de exprimare a subconștientului, atât de prețuit de avangardiști.
În 1940, pictorul plecase din Paris de frică și se refugiase la Perpignan, Cant-Blange (în Pirineii occidentali), acceptând domiciliul forțat de la Saint-Felin d’Amont. În 1941, primise permisiunea să locuiască la Marsilia, împreună cu ceilalți refugiați. Au fost mai degrabă ani de refugiu, nu de căutare. Și ani de boală. În mai 1946, Victor Brauner îi scria familiei de acasă: „Aveam intenția să vin puțin în România (poate o voi face), dar călătoria costă sume astronomice. Poate m-ar invita statul pentru o conferință asupra artei moderne sau așa ceva”. Bineînteles însă că „statul” nu l-a invitat. Iar dacă ar fi venit în vizită, ar fi fost arestat, ca fratele lui, Harry Brauner, și soția acestuia, bine-cunoscuta Lena Constante, și acuzat odată cu lotul Pătrășcanu, căci Siguranța era pe urmele lui.
Și „Masa-lup”, celebra sculptură care i-a adus mai multă faimă decât tablourile, a fost creată în 1947 și prezentată la Expoziția Internațională a Suprarealismului de la Galeria Maeghet, Paris.
În anul 1935, artistul se întorsese pentru ultima dată la București, unde rămăsese trei ani și se înscrisese, dar nu pentru mult timp, în Partidul Comunist. La vremea aceea deja făcea inserturi literare în tablouri, mergând spre colaj, după cum arată „Compoziția cu balauri” și „Je ne m’aime pas” și visa să regrupeze scriitori români ca Pericle Martinescu, Virgil Carianopol sau Constantin Nisipeanu în jurul unei reviste de frondă, „Antagoism”, care n-avea să apară niciodată.
În același an 1935, Galeria Mozart din București găzduise o expoziție personală a artistului inițiat la Paris, în grupul lui André Breton, o expoziție de tablouri cu inserturi de versuri în franceză, desigur, care aprinsese spiritele și mințile cu privire la ce sens ar avea suprarealismul…
Aplecat spre un ezoterism complicat, cuprinzând simboluri cabalistice interpretate hasidic și forme oculte ale eului și ale lumii, pictura lui Victor Brauner merge împotriva oricărei tradiții și a oricărui canon estetic. Ședințele de spiritism organizate de tatăl, Herman, după mutarea familiei la București, și multele ore petrecute de adolescentul Victor în Cimitirul Bellu, cu caietul de schițe, nu au rămas fără ecou. Iată o însemnare relevantă din carnetele lui, păstrate azi la Muzeul Național de Artă Modernă de la Paris și la arhiva muzeului din Saint-Etienne: „Pictura mea este autobiografică. Aici îmi povestesc viața. Viața mea este exemplară pentru că este universală. Ea povestește toate reveriile primite, în forma lor și în timpul lor.”
Odată întors la Paris în 1938, artistul își pierde ochiul stâng într-o încăierare căreia încercase să-i pună sfârșit. Întâmplarea survine la un timp după ce pictase, chiar în anul în care se stabilise în capitala Franței, „Autoportret cu ochiul scos”, pe care mai târziu avea să-l explice astfel: „Într-o zi când nu aveam ocupație… eram golit, am vrut să-mi fac un autoportret minuscul, în fața unei oglinzi, și am pictat tabloul. Pentru a-l anima puțin, pentru a-l face mai extravagant, cum totul e permis, am scos un ochi. Ei bine, acel ochi mi-a fost scos cu-adevărat, rana era identică, opt ani mai târziu”.
Cu cinci ani în urmă avusese prima expoziție la Orașul Luminilor, de care n-a mai vrut să se dezlipească decât târziu. Ea a fost realizată la „Gallerie Pierre”, prezentată de André Breton și remarcată pentru tablouri în care prezența ochiului este obsesivă („Straniul caz al domnului K”, „Puterea de concentrare a domnului K.”). În 1930 se stabilise la Paris, unde studiase fotografia cu Brâncuși și intrase în cercul suprarealiștilor datorită lui Yves Tanguy. Cu acesta din urmă și cu Giacometti chiar împărțise un imobil în Molin Vert.
Hotărârea o luase după aproape un deceniu petrecut la București, alături de tineri artiști dornici de nou și de experiment. Împreună cu poetul Ilarie Voronca, fostul elev școlit în particular la Piatra-Neamț, orașul natal, și apoi la Viena, lansase deja pictopoezia într-un manifest din revista avangardistă „75HP”, căreia i se dedicase febril. Pictopoezia era un fel de a reinventa lumea, conform manifestului publicat în octombrie 1924: „Lumea trebuie reinventată. Mereu inedit. De aceea invenția D-lor Victor Brauner și Ilarie Voronca, PICTOPOEZIA, apare ca răspunsul unei necesități imediate. PICTOPOEZIA e sinteza artei noi și ar putea fi ea singură justificarea grupării 75 HP”. Publicase desene în revista de avangardă „Unu”, avusese expoziție personală la București, în 1924, ilustrase volume ale prietenilor Sașa Pană, Ilarie Voronca și, mai târziu, Gellu Naum. Și pictase… vaca pe vitrina „Secolului”, așa cum tot el numise Lăptaria lui Enache Dinu, frecventată de artiștii de la „Unu”.
Acesta fusese începutul unei căutări care avea să țină o viață. Printre forme onirice, personaje fantastice („Compoziție cu animale fantastice”, „Compoziție cu păsări”, „Femeie-pisică”, „Personaj cu picioare-pisică”) și simboluri mereu reinventate, Victor Brauner a căutat o artă nouă, care să sfideze trecutul și tradiția. Și a reinventat, într-adevăr, arta, șocând prezentul și anticipând arta multimedia a viitorului, care este acum prezentul nostru.
