Regizorul Alexandru Solomon continuă discuţia despre problemele niciodată rezolvate ale cinematografiei româneşti, într-un interviu acordat Ziarului Metropolis. El vorbeşte despre revendicări uitate în sertar, dezinteres instituţional şi cercuri vicioase din care industria de film nu mai poate ieşi.
Un articol de Dan Boicea|20 septembrie 2023
Discuția cu Alexandru Solomon pune tușe noi pe un tablou din ce în ce mai conturat al lipsei de viziune și de strategie a instituțiilor statului, așa cum sublinia și Iulia Rugină în interviul acordat Ziarului Metropolis, și care a fost catalizator pentru această dezbatere.
Concret, ce anomalii și provocări ați întâmpinat la în circuitul producerii și lansării celor mai recente filme făcute de dumneavoastră?
Alexandru Solomon: Experiența mea cea mai recentă este legată de distribuția filmului „Arsenie. Viața de apoi”. Am avut noroc că producătorii și distribuitorul au alocat un buget oarecum consistent pentru lansare, care a fost investit în campanie. Să aduci la cunoștința publicului existența unui film e o întreprindere enormă, în condițiile în care oamenii sunt asaltați de oferte culturale sau de divertisment și filmul nu mai e, în România, o experiență culturală populară.
Ne-am sprijinit mult pe festivalurile din România, care adună un public deja fidel, cinefil și au propriile lor unelte de promovare (TIFF, Ceau, Cinema!, Anonimul, SFR Iași, Râșnov, Buzău, Festivalul Tineretului de la Piatra Neamț și altele). Acum suntem în a treia săptămână de distribuție în săli și aici e examenul important. Perioada de viață pe ecrane a unui film românesc s-a scurtat foarte mult, trebuie ca filmul să performeze bine în primele două weekend-uri ca să rămână în program, ori lucrul ăsta nu e posibil dacă oamenii n-au aflat din timp că filmul rulează – adică dinainte de premieră.
Și aici suntem confruntați cu un cerc vicios, ideal ar fi ca filmele să rămână în exploatare o perioadă mai lungă, cu proiecții mai rare, în așa fel încât până ce zvonurile despre un titlu se rostogolesc în spațiul public, el să mai fie disponibil. În România majoritatea ecranelor sunt în mall-uri, pe lângă ele mai există câteva săli care au fost preluate de primării (unele sunt conduse de oameni absolut admirabili, dedicați, care au reușit să mențină un public, dar și condiții tehnice bune) și 6 sau 7 săli care țin încă de RADEF.
În centrul Bucureștiul au rămas 3 săli. Toate au fost grav destabilizate de pandemie; multe multiplex-uri se asigură de un minim venit și cer o taxă per ecran care trebuie asumată în avans de distribuitori. Ca ordin de mărime, sprijinul CNC pentru distribuția unui film abia dacă acoperă aceste taxe… Cum să acoperi restul, costurile promovării, deplasările realizatorilor pentru întâlnirea cu publicul etc.? Sigur, majoritatea publicului așteaptă ca filmele să ajungă pe o platformă de streaming. Dar paradoxul este că platformele respective se bazează tot pe performanța filmelor în săli când le evaluează pentru achiziție, lucrurile sunt interconectate.
Ce ar trebui să se schimbe pentru ca lucrurile să funcționeze mai bine pentru industria românească de film și cine ar putea iniția și implementa aceste schimbări?
Răspunsul e relativ simplu: e nevoie de o conducere a CNC care să aibă voința și viziunea de a sprijini distribuția de film românesc.
Desigur, acest lucru e imposibil fără susținerea – de lungă durată – a ministerului culturii. Fix acum un an, pe 15 septembrie 2022, un interviu al doamnei Anca Mitran, directorul CNC, a stârnit un val de proteste și de revendicări din partea cineaștilor. Practic, directorul CNC acuza regizorii că fac filme pentru festival, nu pentru public. Cu alte cuvinte, problema sunt filmele, nu sistemul.
Afirmația arată și o totală neînțelegere a faptului că festivalurile de film sunt o verigă importantă în distribuția de film, că majoritatea publicului din România vede filme europene, creative mai degrabă în festivaluri, decât în distribuția regulată, comercială. În absența unei rețele de distribuție funcționale pentru film românesc în România de ce e de mirare că realizatorii se bazează pe circuitul festivalier ca filmele lor să fie văzute? Revendicările formulate în octombrie 2022 cu concursul câtorva zeci de cineaști au fost înaintate CNC și Ministerului Culturii în săptămânile următoare protestelor și cred că pot servi ca bază pentru elaborarea unei politici care să țină cont de tot lanțul producție-distribuție. Citez aici câteva dintre ele:
– strategii de distribuție a filmului românesc în mall-uri, inclusiv prin susținerea unor cheltuieli;
– susținerea revitalizării sălilor de cinematograf din toată țara; un plan de finanțare, protocoale cu autoritățile locale;
– amenajarea unui cinematograf corespunzător pentru premierele firmelor românești și pentru filmele de arta în special, lung și scurt metraj;
– coordonarea și supravegherea obligativității televiziunilor de a difuza filme românești în prime-time;
– campanii de presă și PR susținute de CNC pentru recâștigarea publicului pentru filmul românesc;
– susținerea selecționării filmelor românești în festivaluri internaționale + campanii de PR pentru filmele care participa la festivaluri internaționale;
– elaborarea unei strategii reale de promovare a educației cinematografice în licee și scoli;
– susținerea reală a festivalurilor, unele dintre puținele platforme pentru film creativ, inovator, independent care mai există;
– susținerea inițiativei private, susținerea filmelor făcute din alte resurse decât cele de la CNC, pentru lansare, în special pentru filmele documentare care au nevoie mai mare de orice resurse oricât de putine, dat find ca ele în general sunt făcute cu bugete foarte mici, uneori chiar fără bugete, doar prin participarea pro bono a membrilor echipei.
Cum evaluați sprijinul logistic și financiar din partea statului pentru producția și distribuția de film românesc în raport cu abordarea sistemică a altor țări?
Producția este, de bine – de rău, sprijinită (chiar dacă și aici sunt multe anomalii semnalate deseori de breaslă). Problema este ce se întâmplă cu filmele românești după ce sunt produse. Altfel, investiția statului în filmul românesc riscă să devină un exercițiu inutil. Inclusiv termenul de industrie de film cred că e înșelător.
Cinemaul este industrie în aceeași măsură în care teatrul sau, în general, artele spectacolului sunt industrie. Desigur, există și la noi un segment de filme comerciale care sunt produse cu resurse private și reușesc să facă încasări din distribuție. Segmentul acesta pare că e în creștere, e foarte bine că există, dar nu are nevoie de suport din bani publici, de subvenție culturală.
În Europa, finanțarea de film ia în calcul faptul că cinemaul este expresie culturală și producția, distribuția și exploatarea filmelor țin de misiunea publică a statelor respective.
La noi, nu-i așa. Sumele alocate de CNC pentru distribuția de film românesc sunt ridicole și instituția nu s-a preocupat deloc de crearea unui public pentru filmul românesc, de promovarea educației cinematografice în rândurile celor care vor deveni publicul de mâine, de sprijinirea și revitalizarea unui sistem de distribuție de film adaptat la realitățile de azi (offline, dar și online).
Pe scurt, nu există nici un fel de strategie de supraviețuire a sectorului cinematografic, căci despre dezvoltare nici nu poate fi vorba. Rolul acesta e asumat de tot felul de initiative private, de asociații și festivaluri care umplu golul lăsat de autoritatea publică și îi preiau misiunea.
Fiecare supraviețuiește de la an la an, aplicând pentru fiecare ediție la tot felul de finanțatori, care de regulă nu le acoperă cheltuielile de funcționare și salarizare. Un peisaj atomizat în care fiecare face ce poate în colțul lui, fără niciun sprijin structural, în afara oricărei viziuni de politică publică.
Foto: Adi Marineci
Pe aceeași temă:
INTERVIU Iulia Rugină, regizoare: „Centrul Național al Cinematografiei sabotează distribuția de film“
