MARI FILME ROMÂNEȘTI UITATE Puţine scene de film din cinematografia română sunt mai naturaliste (fără a fi şi gratuite) ca aceea din documentarul „Apa ca un bivol negru” (1970) în care, în urma inundaţiilor, tinerii soldaţi scot din apă cadavrul gol şi înţepenit al unui bărbat, probabil coleg de-al lor.
Un articol de Ionuţ Mareş|28 noiembrie 2014
Secvența șochează (așa cum, peste decenii, o va face și imaginea foetusului din „4,3,2”), cu atât mai mult cu cât, privită acum, poate fi ușor considerată un act de sfidare la adresa ideologiei vremii, pentru care moartea (inclusiv în cinema) era unul dintre numeroasele subiecte tabu.
Este cea mai puternică scenă din multele scene de impact (vizual și sonor) din acest film-eseu proaspăt și astăzi (în ciuda obtuzității-revanșarde arătate de un istoric de cinema ca Tudor Caranfil – „Cu ajutorul detașamentului servil al criticii, această litanie cinematografică a devenit etalon pentru etica veleitară a unei întregi generații de „autori” al căror stil va crea școală”).
„Apa ca un bivol negru”, care are ca subtitlu „Despre oameni și ape – mai 1970”, e un film special din cinematografia română. În primul rând, e o operă colectivă în care individualitățile (de mai târziu) se contopesc până la indistincție și oferă un model de colaborare generațională.
Pe genericul de început apar ca realizatori mai multe nume de tineri cineaști, care s-au ocupat de regie, imagine, sunet sau scenariu (oricât de improvizat ar fi fost acesta), în grade dificil de cuantificat: Iosif Demian, Dinu Tănase, Stere Gulea, Roxana Pană, Youssouf Aidabi, Petre Bokor, Andrei Cătălin Băleanu, Dan Naum, Teodor Mitache, Bogdan Cavadia, Dan Pița, Mircea Veroiu, Felicia Pătrașcu, Nicolae Mărgineanu.
Unii dintre ei vor face parte din generația `70 de regizori (Pița, Veroiu, Gulea), iar alții se vor remarca mai întâi ca operatori, iar apoi inclusiv ca regizori (Demian, Tănase, Mărgineanu).
Nașterea unui nou cinema
Prin aducerea împreună a atâtor nume de încă studenți sau proaspăt absolvenți de IATC, „Apa ca un bivol negru” poate fi considerat punctul de pornire, semnalul apariției unei respirații noi în cinematografia de la acel moment.
Acest fapt este confirmat de o analiză mai atentă a documentarului, ce relevă câteva trăsături stilistice care nu doar că îl deosebesc de filmele perioadei, în majoritate covârșitoare anchilozate în propagandă și escapism facil, dar îl situează printre operele îndrăznețe, tocmai pentru că tratează aproape experimental, fără o prea mare manipulare emoțională, un subiect dramatic.
Imediat după inundațiile puternice din 1970 din mai multe zone din țară, tinerii cineaști pornesc înspre locurile afectate. Renunțând complet la orice comentariu din off și chiar și la minime date de contextualizare, realizatorii aduc în față victimele. Oamenii loviți de ape, la Brăila, Sighișoara sau Satu Mare.
Camera de filmat nu stăruie atât asupra chipurilor lor (deși, atunci când o face, surprinde o expresivitate frustă), cât pe imaginile dezolante, apocaliptice, cu case distruse, pământuri înnămolite, adăposturi improvizate, operațiuni de curățare, ape care se retrag. În timp ce privirea primește imagini cu urmările „potopului”, coloana sonoră este umplută de vocile oamenilor, care își povestesc dramele. Rezultă un mozaic ce favorizează, totuși, o detașare, luarea unei distanțe față de faptele aduse pe ecran, tocmai pentru că stilul este deopotrivă protagonist.
Nu lipsesc câteva referiri la Ceaușescu și la implicarea autorităților, însă nu sunt atât de supărătoare cât să compromită filmul. E prezentă și sugerarea unui determinism, a concepției că este imposibil să te opui forțelor naturii, mentalitate specifică societăților cu capacități administrative de reacție slab dezvoltate.
Dar cineaștii sunt mai preocupați de a-și etala și pune la bătaie talentul, de a livra imagini cu o realitate necosmetizată, dură, emoționantă uneori. O realitate trecută prin filtrul cunoștințelor de film proaspăt însușite și, mai ales, supusă testului instinctului.
Acest text continuă seria de articole lunare, începută în aprilie, care încearcă să readucă în atenţie filme importante, dar mai puţin cunoscute sau pur şi simplu uitate, ale cinematografiei române de ieri sau de azi.
Dan Pița despre film (fragment din volumul Cinema, cinema, cinema… Dialoguri cu Dan Pița, de Titus Vâjeu):
La „Apa ca un bivol negru” (1970) noi n-am avut nici un scenariu inițial. Iosif Demian, talentatul operator de atunci, filma la comanda noastră uneori „în orb”, fără să vizeze, bazându-se pe ceea ce îi relatam noi. Așa am filmat genericul și recuperarea soldatului înecat și multe altele. Inventam pe loc un cinema pe care nu-l mai făcusem. Existau multe riscuri. Făceam un altfel de cinema, în afara studiourilor. Ca pe front. Despre siguranța noastră personală era greu de vorbit. Ca și despre cea a aparaturii.
