CRONICĂ DE FILM Cel mai nou film scris şi regizat de Cristian Mungiu, extrem de aşteptatul „Bacalaureat”, este, mai presus de orice, portretul intens al unui tată de vârstă mijlocie, medic, aflat într-un moment hotărâtor al vieţii.
Un articol de Ionuţ Mareş|12 mai 2016
Un moment când este nevoit să ia decizii dificile, aproape imposibile, la granița extrem de subțire și, probabil, niciodată foarte clară dintre moral și condamnabil. Dintre ceea ce simte că ar fi corect să facă și compromisurile spre care îl împinge un șir lung de slăbiciuni.
În fond, cine poate judeca? În niciun caz un spectator sincer cu el însuşi, pe care Cristian Mungiu, la fel ca în „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” și, mai ales, în „După dealuri”, nu îl invită să dea sentințe, ci să își pună întrebări.
Să se așeze în locul protagonistului, pe care Cristian Mungiu îl pune în suficiente situații de viață reale încât să ușureze empatia publicului faţă de el – dilemele din film pot fi, în esență, ale însuși regizorului-scenarist și, extrapolând, ale fiecăruia dintre noi.
Sunt întrebări din sfera pretins înaltă a ideilor despre etică, educație, moștenirea pe care generațiile o lasă, conștient sau nu, una alteia, conștiință și speranță.
La acest nivel al deschiderii de piste de interpretare, al lansării de dileme morale fără aparentă rezolvare, filmul este de cele mai multe ori pasionant și chiar strălucitor.
Iar Adrian Titieni, care interpretează nuanțat și subtil un medic (Romeo) dintr-un orășel de provincie nenumit, are șansa celui mai complex și puternic rol din cariera de actor de cinema.
Este impresionant felul în care, în calitate de cap de familie, duce povara hotărârilor pe care personajul său, cel din perspectiva căruia este construit întregul film, este nevoit să le ia.
Totul sub o avalanșă de situații tensionate cărora trebuie să le facă față într-un interval de câteva zile – mai exact, perioada în care fiica sa Eliza (convingătoarea Maria Drăguș) susține bacalaureatul, decisiv pentru viitoarea plecare a acesteia cu o bursă la o prestigioasă universitate din Marea Britanie.
Deși își plasează narațiunea într-un context ușor de identificat ca fiind românesc – de la străzi și blocuri la interioare de apartamente, spitale și secții de poliție -, Cristian Mungiu oferă un scenariu aproape clasic, universal, cu elemente asumate și lăsate la vedere de film-anchetă-polițistă și, mai ales, de thriller. Un amestec între un film de autor și un film ce aspiră spre genuri mai prietenoase cu un public cât mai larg.
De la începutul în care o piatră aruncată de cineva nevăzut sparge geamul apartamentului familiei și până la deruta dinspre final a medicului hăituit și fragilizat de propriile alegeri și fapte, simbolizată printr-o rătăcire în întuneric între case și blocuri, „Bacalaureat” este traversat de un suspans întreținut de un mister permanent – există ceva necunoscut în acest mic univers, o forță superioară, morală, cea care asaltează conștiința de om bine intenționat și echilibrul protagonistului.
Lipsa planurilor-secvență lungi și decupajul alert, cu scene care, prin tăieturi bruște, încep extrem de dinamic, pe mișcări sau gesturi ale unor personaje, dau un ritm susținut, care nu lasă spectatorului mult timp de reflecție, tocmai pentru ca acumularea treptată a emoției căreia îi este subordonat montajul să permită explozia de întrebări de după încheierea filmului, cu șlagărul „Ani de liceu”, folosit deopotrivă în cheie melancolică și ironică.
Ca descriere a psihologiei unui personaj individual confruntat cu situații-limită, „Bacalaureat” funcționează fără reproș. Scăpările, destul de stridente, apar însă atunci când Cristian Mungiu cedează inexplicabil tentației ca prin multe din dialogurile dintre personaje – între soț și soție (Lia Bugnar, nenaturală și neconvingătoare), între tată și fiică, între medic și polițist (Vlad Ivanov, excelent) – și prin situațiile imaginate să livreze un comentariu direct, dominat de clișee (așa cum le știm că sunt întreținute deopotrivă de români și străini) și cam lipsit de subtilitate despre cum merg lucrurile în România, despre trecutul comunist, tranziție, prezent și posibilul viitor, despre generațiile de sacrificiu, despre plecarea din țară.
Problema nu e că oamenii nu ar vorbi așa în viață în unele contexte – astfel de discursuri sunt perfect plauzibile. Însă aducerea lor pe marele ecran, atunci când nu e vorba de o comedie, implică un risc pe care Cristian Mungiu nu îl ocolește: sună strident și par străine dialogurilor firești dintre doi oameni, fiind adresate mai curând publicului, îmbiat să le recunoască și eventual să le accepte sau să le respingă. Aici, libertatea spectatorului este restrânsă, din moment ce i se oferă, prin cuvinte, un comentariu care ar fi trebuit să fie sugerat, să rezulte exclusiv din construcția narativă prin imagini, sunete și situații.
Nici tonul nu este întotdeauna inspirat – într-o scenă în care doi procurori (jucați de Emanuel Pârvu și Lucian Ifrim) vin în biroul de la spital al medicului, Cristian Mungiu alege, nejustificat, să dea o tentă comică momentului, prin felul în care personajul lui Ifrim mitraliază panseuri.
De altfel, aproape toate dialogurile care implică reprezentanți ai statului, ai puterii – polițist, procuror, oficial al școlii, viceprimar – sunt atinse de o oarecare artificialitate și impregnate de mult prea uzata ironie subînţeleasă la adresa unor astfel de tipologii, ceea ce face ca filmul să fie complezent cu aşteptările publicului.
Într-un frumos moment, Cristian Mungiu îi oferă șansa lui Vlad Ivanov, căruia îi lansa practic cariera în cinema prin rolul „domnul Bebe” din „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, să facă o trimitere la unul din celebrele personaje ale cinematografiei române – procurorul din „Reconstituirea”, jucat de George Constantin. „Bacalaureat” conține un omagiu discret, un citat la o imagine iconică din capodopera lui Lucian Pintilie – cea a șefului de anchetă care se relaxează cu o batistă pe față.
„Bacalaureat” este un film minuțios realizat, cu încadraturi sau mișcări de cameră atent lucrate, ținut sub un strict control regizoral de către Cristian Mungiu, sigur pe ceea ce îşi doreşte să obţină. Această răceală, această abordare foarte calculată şi rațională, indispensabilă într-un film de gen, este baza pentru ceea ce are mai bun „Bacalaureat” – radiografierea, plină de suspans, a dilemelor unui om.
Însă multe dialoguri, câteva situaţii și numeroasele personaje secundare, nu foarte complexe sau pluridimensionale, suferă de pe urma unei abordări prea închistate, prea centrată pe a oferi ceea ce spectatorul știe deja, și nu pe a cerceta, cu reală curiozitate, o realitate, dincolo de a pune pe masă opțiunile pe care le au oamenii în diverse situații. De aici impresia că filmul nu este lăsat să respire, să fie mai liber.
Bacalaureat, 2016, România
Scenariul și Regia: Cristian Mungiu
Distribuție: Adrian Titieni, Maria Drăguș, Lia Bugnar, Mălina Manovici, Vlad Ivanov, Gelu Colceag
