CRONICĂ DE FILM A venit fără avertisment şi riscă să ia pe nepregătite o bună parte a publicului. Și asta pentru că „Aferim!”, al treilea lungmetraj al lui Radu Jude, nu este deloc reconstituirea istorică la care se vor fi aşteptat unii.
Un articol de Ionuţ Mareş|4 martie 2015
Nu doar că nu seamănă cu tipul de recompunere cu care ne-a obișnuit vechea cinematografie românească (de consum și propagandă, parte sau nu a „epopeii naționale”). Dimpotrivă – este (și) o încercare de a polemiza fățis cu tradiția acestei falsități. Fie și numai prin atenția pe care o acordă vieții cotidiene, domestice, sociale, și nu „mărețelor” și „glorioaselor” fapte istorice.
Demersul se arată, întrucâtva, similar cu cel al lui Lucian Pintilie în „De ce trag clopotele, Mitică?”, în termeni de marcare a convențiilor și punere pe masă a intențiilor auctoriale, de interogare a unui trecut reinterpretat prin inerenta subiectivitate artistică. Și este la antipod de stilul caranfilian, pentru care țelul suprem este seducerea spectatorului pentru a-l supune iluziei cinematografice. Radu Jude nu vrea, cu siguranță, să seducă. El vrea să provoace.
„Aferim!” este un film „istoric” ireverențios față de perioada pe care o alege – anul 1835 – și locul unde își plasează acțiunea – Țara Românească. Un fir 
narativ care, alături de câteva mărci vizuale, trimite la westernurile de altădată – un zapciu (Teodor Corban) și fiul său (Mihai Comănoiu) pornesc, călare, în căutarea unui țigan rob (Toma Cuzin), fugit de la boierul său (Alexandru Dabija) din cauza unei aventuri sexuale cu nevasta acestuia (Mihaela Sîrbu).
Radu Jude reușește, succesiv, să scoată și să reintroducă spectatorul în film cu o ușurință impresionantă. Imaginea alb-negru semnată de Marius Panduru este primul semnal al distanței pe care cineastul o pune între public și ceea ce se desfășoară pe ecran. Un obiectiv dublat și de trimiterea la un anume clasicism al compoziției. Opțiunea alb-negrului reprezintă și un racord cu fotografiile vechi. Dar, probabil, și o reflectare a convingerilor lipsite de nuanțe ale protagoniștilor, (încă) insuficient de îndrăzneți pentru a-și rosti până la capăt dilemele incipiente.
Apoi, bineînțeles, regia. Mai exact, opțiunea pentru (tradiționalele) planuri-secvență, în care camera este ținută, în cea mai mare parte, la distanță de personaje. Artificialitatea este, astfel, accentuată: protagoniștii sunt mai tot timpul în plan îndepărtat, lăsând dialogurile să iasă în evidență. Iar atunci când, totuși, se apropie, aparatul de filmat dezvăluie o panoplie de chipuri desprinse, parcă, din tablourile unui portretist cu înclinații realist-naturaliste.
Voit livrești și căutat emfatice, replicile – o bună parte, aforisme intenționate – amplifică efectul de distanțare. Extrase din surse literare și istorice ale vremii, dialogurile, bogate în arhaisme și punctate de „sudălmi” delicioase, nu permit în niciun moment spectatorului să uite că asistă la o operă cinematografică (neînțelegerea unora dintre ele poate crea frustrare, dar se înscrie în tentativa de chestionare a cât de mult ne putem apropia cu adevărat de trecut). O acțiune regizorală de autosabotare, de autoironizare, echilibrată, totuși, de impresionanta scenografie, cea care conferă coerență și credibilitate unei operațiuni, altfel, demistificatoare.
„Aferim!” este radiografia, ludică, a unor mentalități și moravuri, având ca teme centrale condiția romilor și a femeilor și raportul românilor cu străinii. Intenția lui Jude, așa cum reiese din film, este de a arăta că există o continuitate a anumitor tipare de gândire și de comportament, schimbate doar minimal de-a lungul timpului.
Însă tocmai în asta constă și neajunsul major al unui film care are, totuși, toate datele de a deveni un reper: insistența de a demonstra că „atunci” era, de fapt, ca „acum” și că trecutul și prezentul sunt legate printr-un etos care ar sta la baza identității românești. Jude alege o cale facilă de a-și ilustra ideile: ia câteva clișee despre firea românilor și le exemplifică prin anumite scene și prin unele personaje episodice. Pe alocuri, se alunecă astfel periculos de mult înspre didacticism. Sau, mai generos, înspre superficialitate. Formal, Jude ne cere să nu-l luăm în serios. Tematic, însă, ar vrea să-i luăm de bune verdictele.
Oricât de diferit ar putea părea „Aferim!” de realismul din filmografia de până acum a lui Jude, sunt menținute unele mărci de autor. Nu se pierde dorința de a pune spectatorul în situații inconfortabile. Și, mai ales, de a arăta absurdul, ridicolul și nimicnicia la care se dedă omul căzut victimă slăbiciunilor și reflexelor sale.
INFO
„Aferim!” (România, 2015)
Regia: Radu Jude
Rating: ●●●●○
Foto: „Aferim!” – cinemagia
