Pe 11 aprilie se împlinesc trei ani de la dispariţia actriţei Carmen Stănescu. Avea 92 de ani şi a luat cu ea eleganţa unei lumi pierdute…
Un articol de Monica Andronescu|9 aprilie 2021
Într-un alt sfârşit de aprilie, cu câțiva ani înainte de dispariția ei, am avut şansa unei întâlniri cu actriţa Carmen Stănescu. Avea atunci 86 de ani şi alesese deja să stea departe de scenă, să rămână acasă la ea, în apartamentul de pe Bulevardul Dacia, unde prefera să oprească timpul în loc şi să trăiască într-o altă lume…
Nu-i plăcea lumea cea nouă în care se trezise brusc și o spunea vehement. O învăluia un aer de eleganță, o distincție aparte, de divă din alt timp, și avea casa plină de flori. N-am apucat s-o văd prea mult pe scenă, mi-o amintesc doar, majestuoasă, în Alienor de Aquitania din „Leul în iarnă”, unul dintre ultimele spectacole în care a jucat, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Acel lung dialog cred că vorbește azi, la dispariția ei, despre dispariția unei lumi. Care se duce încet, pe nesimțite. Și care se transformă, pentru noi, cei de azi, într-o poveste… Așadar, m-am întâlnit cu Carmen Stănescu într-o dimineaţă de primăvară rece, în casa ei de pe Bulevardul Dacia, locul care-i era acum cel mai drag. „Îmi place acasă. În casa mea şi printre prieteni mă comport ca orice femeie echilibrată, sunt liniştită, chiar tăcută… Vă închipuiţi că aş fi murit de mult dacă aş fi fost în viaţă tot atât de debordantă ca pe scenă. E greu să stai în vitrină o viaţă întreagă…” Şi după o viaţă întreagă petrecută „în vitrină” şi în care a văzut de la an la an, de la zi la zi şi de la clipă la clipă cum viaţa şi teatrul se schimbă în jurul ei, Carmen Stănescu îmi spunea, bucuroasă că a trecut încă o iarnă, puţin tristă că primăvara nu-i caldă deocamdată: „Întotdeauna mă simt bine primăvara, că scap de iarnă. E foarte frumoasă iarna, ador zăpada splendidă când e curată, dar şi când se murdăreşte pe stradă mă apucă disperarea”.
Iar amărăciunea se adânceşte când începem să vorbim despre lumea din jur. „Îmi pare rău să o spun, dar sunt dezamăgită de lumea de azi şi cam asta e opinia generală a tuturor cu care vorbesc şi care au apucat vremuri bune. Acum nu ştiu dacă timpurile sunt rele, dar sunt ciudate, oamenii sunt nelămuriţi. Acum viaţa e grea şi complicată. E mai grea decât atunci… Categoric. Poate e ciudat să spun asta, dar atunci era ordine. Sigur că poporul era înţepenit de frică. Dar ni se impunea să fim corecţi, ceea ce azi nu mai impune nimeni, azi fiecare trăieşte de capul lui. Fiecare face ce vrea. Cel puţin în teatru… Uite, astăzi nu mai vine nimeni din Guvern, din conducere, la teatru. Nimeni nu mai calcă. Pentru că nu-i interesează… Iar teatrul astăzi oricum merge mai prost. Şi mă refer în primul rând la repertoriu. Teatrul Naţional nu mai e servit cu marele repertoriu pe care-l merită o primă scenă a unei ţări. Să ne uităm la Paris, la Londra ce repertoriu au. Eu am lucrat cu mari regizori, cu mari oameni de teatru, de la maestrul Sică Alexandrescu la marele Tudor Vianu… S-a schimbat lumea. Azi nu mai poţi spune că avem un mare Teatru Naţional, pentru că nu mai sunt piese de rezistenţă.”
Teatrul este viaţa mea
Vorbim despre cum s-au schimbat lumea şi lumile, despre începuturile ei în teatru şi începe să râdă… „Am spus mereu cum m-a născut mama într-o căsuţă de pe Strada Dragoş-Vodă, fiind asistată de o moaşă care a prezis că pruncul care se va naşte va trăi în multă lumină, pentru că strada, deşi era încă noapte, era luminată «a giorno» de farurile multor maşini adunate probabil la vreo petrecere. Deci, de când am păşit pe marea scenă a vieţii, s-a ştiut că voi avea reflectoarele pe mine, care mă vor chinui toată viaţa… Dar la mine n-a fost complicat la admitere, că m-au apreciat de la bun început. Am avut-o profesoară pe marea actriţă Marioara Voiculescu, care a fost şi-n comisia de examen. Eu, de emoţie, n-am mai ştiut nimic din poezia «Ispita» lui Coşbuc. Am spus titlul, începutul, şi pe urmă gata, am tăcut. Maestrul Jora, care era preşedinte, a zis: «Ce facem cu fata asta? E ea frumoasă, dar habar n-are, n-are memorie, nu ştie să spună o poezie de la început până la sfârşit». La care doamna Marioara Voiculescu am aflat pe urmă că i-ar fi spus: «Asta înseamnă că are multă emoţie şi e foarte bine pentru un actor. Eu o iau pe răspunderea mea». Şi am avut noroc… M-a luat pe răspunderea dumneaei şi m-a instruit şi m-a iubit.
Am intrat în Teatrul Naţional în urma unui concurs. Pe mine m-a ales Tudor Vianu la Teatrul Naţional. Şi acum ştiu sigur că, dacă ar fi s-o iau de la capăt, tot actorie aş alege. Teatrul pentru mine înseamnă viaţa mea. Asta am făcut în viaţă excelent. Chit că acum nu mai fac… Dar teatrul e în firea mea, în amintirile mele frumoase, în viaţa mea.” Am întrebat-o, dacă-i aşa, de ce nu mai e pe scenă, de ce a ales de câţiva ani buni să stea departe. Şi dacă există vreun rol pentru care s-ar întoarce. „Niciun rol nu m-ar face acum să mă mai întorc pe scenă. Am intrat în pauza finală. Obosesc mai repede. E o alegere personală să nu mai fiu în lumina reflectoarelor. Sunt mai liniştită acum. Cred că, dacă aş fi fost în teatru, aş fi fost şi mai dezamăgită decât sunt… Lumea vine la teatru, dar la lucruri uşoare. Publicul trebuie format la un repertoriu mare al unui teatru mare. Trebuie să-l faci să-i placă, să-l înţeleagă şi să vină. Acum lumea nu mai are ce să aleagă. Vine la orice piesuţă numai să râdă un pic şi gata. Da, pot s-o spun, pe vremea comunismului, publicul era mai format pentru piese mari şi pentru teatru mare. Era mai multă ordine, educaţia era diferită, actorii erau foarte iubiţi şi apreciaţi. Tinerii actori de astăzi sunt foarte drăguţi, dar puţini au talent. Poate că nici nu are cine să-i instruiască. Selecţia nu mai e foarte bună…”
Astăzi a dispărut simţul eleganţei
Am întrebat-o ce s-a mai schimbat de-atunci, cum a „evoluat” statutul de vedetă. „Draga mea, nimic nu se compară cu momentul ăla când o sală întreagă se ridică în picioare şi te aplaudă. Eu eram vedetă. Acum e o batjocură când spui «vedetă», când te uiţi la televizor te apucă greaţa. Sunt atâtea «vedete» care nu fac decât să dea din fund şi să-şi lase laţele pe ochi… Nu mai vezi o coafură ca lumea. Nu mai vezi eleganţă în comportament… E o mare diferenţă între a fi vedetă azi şi adevăratul statut de vedetă. Atunci avea legătură cu valoarea. Şi erau foarte puţine. Acum e plină ţara de «vedete». Iar de vină pentru asta sunt televiziunile. Pentru că ele creează vedete peste noapte. Asta e televiziunea de azi… În goana după rating, se vinde tot ce e mai prost… Aici e greşeala. Şi se impun valori false. Mă amuz şi mă întristez când văd magazin lângă magazin cu fel de fel de nume culese din altă limbă decât a noastră. Sunt ridicoli cei care au descoperit sute şi sute de nume străine pentru prăvălii şi nici unul românesc. Zău că mi-ar plăcea să revăd firmele prăvăliilor şi restaurantelor noastre de odinioară: «La tocăniţa veselă», «La cafeluţa românească», «Vin-aici să mănânci mici»… Mă deranjează groaznic când aud «Ok» şi «Uau!»… Asta ca să arate că ştiu engleza foarte bine şi, vezi Doamne, le scapă. Nu mă amuz deloc când văd la mulţi de-ai noştri stupidul simţ al imitaţiei în tot ce e mai ridicol şi caraghios în Occident. Maimuţe dacă ar fi şi tot şi-ar da seama cât de ridicoli sunt cu şepcile puse cu cozorocul la spate. Asta e o tristeţe de-a mea permanentă. Că a dispărut simţul eleganţei… Mă uit pe stradă. Cel mai tare îmi displace ţinuta oamenilor. E o nenorocire, tot tineretul poartă blugi, dacă se poate rupţi. Sunt îmbrăcaţi oribil. E o întrecere între ei care să se îmbrace mai ieftin şi mai răpănos. Când eram eu tânără, lumea era elegantă. Acum nobleţea şi eleganţa nu mai sunt apreciate. Dacă ieşi cu zdrenţe pe tine şi cu pantaloni roşi şi murdari, eşti la modă. Îmi pare rău că e aşa. A decăzut societatea noastră. Iar asta, decăderea asta exterioară arată o decădere interioară, o schimbare a mentalităţii. Le place urâtul. Nu e asta o schimbare?!”
