La plimbare!
https://www.ziarulmetropolis.ro/la-plimbare/

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Un articol de Georgeta Filitti|27 Octombrie 2016

Numele i s-a tras şi, ca prin minune, s-a păstrat până azi, de la generalul rus Pavel Dimitrievici Kiseleff, ajuns în anii 1831-1834, preşedintele Divanurilor Ţării Româneşti şi Moldovei. Rusul rămâne un unicat în istoria noastră căci a fost excelent gospodar, impunând o serie de măsuri menite să modernizeze şi să apere oraşul: alinierea caselor, denumirea uliţelor, organizarea pompierilor, a serviciului de ecarisaj, aducţii noi de apă potabilă, stoparea epidemiilor de ciumă şi holeră şi, desigur, fapt esenţial, patronarea aplicării primei constituţii româneşti – Regulamentul Organic.

În locul unei statui sugerate de bucureştenii recunoscători, generalul a cerut amenajarea unei căi convenabile de plimbare. Aşa începe să se structureze, între actuala Piaţă a Victoriei şi cea a Presei Libere, un loc de promenadă unde pietrişul şi pavelele aproape lipseau, în schimb praful şi noroiul erau din belşug. În ciuda inconfortului, bucureştenii care nu se foiau pe Podul Mogoşoaii (Calea Victoriei), se îndreptau spre Şosea, prin piaţa Victoriei, unde era capătul tramvaielor care veneau dinspre Obor şi Spitalul Colţea. Dar pietoni au fost puţini până la Primul Război Mondial; lumea bună ieşea doar în trăsura personală sau închiriată. Sutele de atelaje creau, după remarca unui neamţ, „un sălbatic vălmăşag”, „un haos turbat şi pitoresc”. Echipajele erau recunoscute de la distanţă după livreaua servitorului aflat în coada trăsurii (iar dacă acesta era „un arap”, adică un negru, ca în cazul familiei Suţu, evident, trecerea nu rămânea neobservată).

Aici, în goana cailor, a avut loc, înainte de revoluţia de la 1848, un atentat nereuşit la viaţa lui vodă Gh. Bibescu. Glontele s-a oprit în epoletul uniformei. Dar un urmaş al trăgătorului nedibaci cerea, prin 1960, pensie de la Academia Română pentru fapta străbunului. Tot la Şosea, între ronduri, aveau loc bătăile cu flori: trăsuri încărcate cu gingaşele plante circulau în sens invers şi pasagerii se bombardau cu ele. A fost o modă cu iz declarativ sentimental, dar şi filantropic, fiindcă se colectau cu acest prilej bani pentru cutare faptă bună.

Şoseaua, scăpată deocamadată de lăcomia investitorilor imobiliari, a păstrat parcurile, presărate altă dată de restaurante: Sans Souci, Flora, Chateaubriand, Pavilionul oficial, Colonade. Dintre ele a dăinuit doar Bufetul (ridicat de arh. Ion Mincu în 1892), rebotezaz azi Doina.

Ani de zile, parcurile ce mărgineau Şoseaua au fost împânzite de sutele de copii sau adolescenţi veniţi aici cu bone sau rude apropiate. Era vremea, tot cam până la Primul Război Mondial, când o tânără necăsătorită nu se putea plimba neînsoţită fără să se compromită.

Spaţiul a îngăduit mereu şi defilarea unor cortegii de reconstituire istorică (de exemplu, în 1904, pentru comemorarea lui Ştefan cel Mare, la iniţiativa lui N. Iorga), focuri de artificii, tablouri vivante, serbări populare.

Au rezistat, chiar dacă unora li s-a schimbat destinaţia, Muzeul de Istorie Naturală Gr. Antipa, Muzeul de artă Naţională (azi Muzeul Ţăranului Român), şcoala şi biserica ce amintesc de domnul fanariot Nicolae Mavrogheni, casa Toma Stelian, destinată a fi muzeu (azi sediul PSD); o clădire mare şi inexpresivă (odinioară, pe acel loc, casa Bărcănescu, unde a locuit Mihail Kogălniceanu, apoi hotelul Turist), casa lui Nicolae Titulescu, splendid restaurată, şi câteva vile particulare (dar nu a Văcăreştilor, ajunsă de nerecunoscut, azi reşedinţă a ambasadorului SUA, sau a pictorului G.D. Mirea, trecută prin mâna unor proprietari nepăsători şi lăsată într-o ruşinoasă paragină).

Porţunea dintre Arcul de Triumf şi Piaţa Presei Libere are pe o parte instituţii şi baze sportive. Nimic nu mai aminteşte de intrarea în hipodromul de galop al Jockey Clubului, unde unul din împătimiţii creşterii şi alergării cailor, George Moruzi, a cerut să-i fie îngropată cenuşa… Peste drum, retrase în verdeaţă, se află palatul Elisabeta, construit în 1936 de arh. Cornel Marcu, reşedinţă regală, şi clădirile Muzeului Satului (una perfect intrată în peisaj, alta, cum ar spune un privitor exigent, „ca pumnul pe ochi”).

Să ne bucurăm în continuare de acest loc de promenadă, unde chioşcurile au fost doar apariţii trecătoare, ca un pojar care vine şi se duce, iar pub-urile cu muzică asurzitoare sunt încă ţinute la distanţă.

În ciuda inconfortului, bucureştenii care nu se foiau pe Podul Mogoşoaii (Calea Victoriei), se îndreptau spre Şosea, prin piaţa Victoriei, unde era capătul tramvaielor care veneau dinspre Obor şi Spitalul Colţea. Dar pietoni au fost puţini până la Primul Război Mondial

 



15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123