Povestea cântăreţului de tangouri din perioada interbelică, recunoscut internaţional, care a cântat alături de Edith Piaf, în Franţa. După ce a ajuns pe lista neagră în România, Jean Moscopol a emigrat în America.
Un articol de Monica Andrei|21 septembrie 2016
Cântecele Bucureștilor de odinioară, ce înviau din pâlnia patefoanelor acasă, puteau fi ascultate pe la teatrele de revistă sau prin vechile grădini bucureștene, în perioada interbelică. Ca să atragă clienții, în cafenele sau restaurante, patronii angajau o orchestră cu lăutar sau un cântăreț. Tot atunci s-a derulat povestea succesului în muzică a celui pe care Alfred Pagony, șeful de orchestră de la restaurantul Zissu, de pe Şerban Vodă, frecventat de lumea bună din capitală, fascinat de fluieratul şi de vocea lui, l-a botezat Jean Moscopol. Grecul cu temperament aprins și o mulțime de prieteni, despre care Gică Petrescu spunea că „intuia uşor defectele, viciile, neajunsurile celor cu care venea în contact”, pe numele real, Ioan Moscu, s-a născut la Brăila, în 26 februarie 1903.
O carieră internațională și o vogă scurtă
Jean Moscopol avea voce plăcută, își încropise o mică orchestră, cânta la banjo prin localurile bucureștene și avea mare succes la public. Devenise cunoscut, apreciat, căutat. Celibatarul era renumit pentru piesele muzicale romantice și mai ales tangouri. La sala Roxy, situată pe strada Lipscani, a cântat de nenumărate ori alături de Colea Răutu și Gică Petrescu sau au jucat împreună la Teatrul de Revistă „Alhambra”. „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?”, „Dă-mi gurița s-o sărut”, „Mână, birjar”, „Cel mai divin tango”, „Tot ce-i românesc nu piere” erau șlagăre din repertoriul său, ascultate și cerute de toată lumea de atunci.
Elly Roman, Ion Vasilescu, Ionel Fernic i-au compus piese muzicale; regizorul de film Jean Georgescu, care a realizat intergrala Caragiale în film, l-a distribuit în „O noapte furtunoasă”, unde a interpretat rolul şansonetistului care cânta la Grădina de vară „Union”.
Cântase la Viena și Berlin, avusese mare succes, înregistrase piesele sale la casele de discuri His Masters’s Voice și Telefunken, avea recunoaștere internațională, dar dorul de țară îl măcina sufletește, drept pentru care după un succes internațional revenea la București.
Cântărețul, despre care Gică Petrescu spunea că „a fost un Maurice Chevalier al muzicii româneşti, un senior al cântecului, de o eleganţă perfectă, sufletească şi vestimentară” a fost în vogă între 1930-1939. La un moment dat i se închiseseră toate ușile în România. O bună bucată de timp a cântat pe la manifestări organizate în scop caritabil. Trecuse războiul, nu-și mai găsea locul nici rostul în țară. Sfătuit de marea actriță Elvira Popescu, în 1947, emigrează. Pleacă în Grecia, se mută după o vreme în Franța, după care se stabilește definitiv la New York.
Câteva epigrame anodine și o listă neagră
Era prin 1976. Trecuseră ani mulți de la plecarea cântărețului din România când regizorul Mihai Berechet s-a întâlnit, la Hotelul Dixy din New York, cu Jean Moscopol, despre care relatează în ale sale amintiri: „Nu mi-a venit să cred că am în față fostul idol al Bucureștiului anilor ’30, pe acel posesor al glasului dulce, care cânta la celebrul bar Zissu. Era un bătrânel cu pielea albă și întinsă, părul vopsit roșcat, corect îmbrăcat, cu pantofi solizi. Cum a intrat, și-a scos pălăria, s-a dus la oglindă să-și rearanjeze firele de păr care, răvășite, îi descopereau chelia. Am avut revelația unui om delicat, cu o frumoasă cultură, care, ca și mine, se bucura că ne cunoaștem. Era un bun povestitor, fusese coleg de Conservator cu răposata mea soacră, Ecaterina Nițulescu Șahighian, la clasa maestrului Ion Livescu. Studiase și Dreptul și Academia Comercială. Își amintea cu mare simpatie de fratele meu Mircea, cu care fusese prieten. Vorbea o românească perfectă, fără accentul franțuzesc condiționat de cântecele de altădată, fără accentul american în vorbirea lui după atâția ani petrecuți în America”.
„Pe vremea marii mele vogi, în România, eram funcționar la bancă – îi povestea Jean Moscopol lui Mihai Berechet –, succesele mele le-am plătit datorită stilului meu, cu o mie și una de povești inventate despre mine, de atât de activa presă a Bucureștiului. Unii au scornit despre mine că sunt cocainoman. Nu am fost. Alții, că sunt homosexual. Nici pomeneală. Alții, că aș fi bigam. Am avut o mare dragoste, în afară de pasiunea mea pentru cântec. Am fost un om curat. M-au mânjit toți, cât am stat în țară, până în 1947, cât și după plecarea mea în Grecia, apoi în Franța, unde am cântat alături de Edith Piaf. Mi-e dor cumplit de România, dar nu mă mai pot întoarce… Sunt pe lista neagră. Am dat odată niște epigrame anodine la postul „Europa Liberă” și, de atunci, nu mai exist… Aici, în America, nu am dus-o ușor. Am fost paznic de noapte într-un magazin, am mai cântat și fluierat pe la adunările românești și grecești din Queens și Astoria… S-au plictisit și cei de aici de mine… Vocea o am încă bună, dar nu mai sunt la modă nici aici, nici acolo în țară”.
Povestea celui care a încântat lumea cu ale sale cântece era o odisee tristă. „Era brăilean de-al meu, – își amintește Mihai Berechet –, ne înțelegeam de parcă aș fi fost de pe vremea lui și l-aș fi cunoscut îndeaproape dintotdeauna. Avea la el documente, act de naștere, diplome, hârtii îngălbenite de timp. Îmi ceruse să rămână la noi până spre orele 16.00, pentru că, la acea oră, în America, vârstnicii plăteau biletul autobuzului la jumătate. Revenind în țară, din călătoria mea, am încercat, să fac tot ce pot la Radiodifuziunea Română pentru el. Imposibil. Era într-adevăr pe lista neagră. După moartea sa, care s-a petrecut la câțiva ani după revederea noastră, „Electrecordul” a scos un disc care s-a vândut în câteva zile. Își mai aduceau aminte unii câte ceva despre dulcele glas al anilor ’30.” (Sursa: Mihai Berechet, „9 caiete albastre”, Editura Florile Dalbe)
Jean Moscopol nu s-a mai putut întoarce în România. Nici nu s-a căsătorit în America. A murit în 1980, departe, la New York, cu dorul de țară în suflet. Ne-au rămas doar șlagărele lui.
