Casă boierească – palat domnesc – muzeu de artă
https://www.ziarulmetropolis.ro/casa-boiereasca-palat-domnesc-muzeu-de-arta/

Locul pe care se înalţă astăzi Muzeul de Artă al României îşi are cel dintâi stăpân cunoscut în documente, la sfârşitul sec. XVII, pe Voicu Fişcu Seimeanul.

Un articol de Georgeta Filitti|29 Octombrie 2016

Au urmat alţii, care şi-au pierdut zeci de ani în procese, un Colfescu, urmaş al ucigaşului lui Antim Ivireanul, până când, în 1812, boierul luminat Dinicu Golescu cumpără, cu 45 ooo de taleri, casa cu şindrilă deasupra. A dărâmat-o, ridicând cea dintâi clădire cu acoperiş de fier din Bucureşti. Era uriaşă (numai sufrageria putea cuprinde 40 de meseni) şi a avut, tot ca o noutate, prima sală de biliard. Dar menirea principală a casei a fost una culturală. Acolo s-au ţinut şedinţe ale Asociaţiei literare, unde se comentau operele lui Boileau şi Lamartine, se discutau traducerile şi gramaticile redactate de Eliade Rădulescu ori s-a pus la cale editarea Curierului românesc. Un cabinet de lectură şi o librărie a neamţului Walbaum întregeau statutul intelectual al casei Golescului. Orchestra formată din copii de ţigan de pe moşia sa Goleşti (Argeş) a fost o pepinieră de instrumentişti prestigioşi, între care unii au luat numele stăpânului; printre ei, faimoasa dinastie Dinicu (lăutari şi deopotrivă interpreţi de muzică cultă).

La moartea proprietarului (1832), casa a intrat în stăpânirea statului şi o vreme cele 25 de camere au adăpostit servicii guvernamentale. În 1837, vodă Alexandru Dimitrie Ghica a hotărât s-o transforme în reşedinţă domnească; a adus mobilă Empire, răleţită mai apoi pe moşiile urmaşilor. La mijlocul sec. al XIX-lea palatul a avut oaspeţi iluştri: compozitorul Fr. Liszt, principele Demidoff, baronul Vecsera, principele Miloş Obrenovici, diplomaţi etc.

În vremea lui Bibescu Vodă (1842-1848) baluri, sindrofii, serate muzicale au urmat neîntrerupt, în mijlocul lor strălucind soţia acestuia,  Mariţica Văcărescu, femeie frumoasa dar capricioasă şi egoistă peste fire.

Tot aici a funcţionat guvernul revoluţionar la 1848 şi s-au desfăşurat scene memorabile cu trădări, abjurări şi reveniri – aşa cum se desfăşoară mereu viaţa politică românească.

Paşale turceşti, comandanţi de corpuri militare (în vremea lui Barbu Ştirbei) şi-au avut vremelnic sediul în palatul de pe podul Mogoşoaii. Când a venit la Bucureşti, în 1859, Al. I. Cuza intra într-o adevărată ruină: camere golite, murdare, cu tavanul „ca de cârciumă” la sala Tronului. Încet, încet, prin grija doamnei Elena Cuza, vechiul Belvedere al Golescului şi-a recăpătat ţinuta prestigioasă de reşedinţă domnească. Dar tot aici a fost silit vodă Cuza să abdice, în noaptea de 11 februarie 1866. „Lovitura dezonorantă”, cum a numit-o N. Iorga, a creiat un vid de putere, umplut peste trei luni, la 10 mai, de proclamarea ca domn al ţării a lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen.

Gospodar şi conştient de menirea sa ca suveran ca nimeni altul, principele Carol a transformat mohorâta clădire în palatul impozant de mai târziu. Cu ajutorul francezului Gottereau a refăcut o aripă a clădirii. Draperii, perdele, garnituri, candelabre, tablouri, vase Gallé, Daum Nancy au împodobit casa conferindu-i statutul de reşedinţă regală. Viaţa familiei regale, în componenta ei publică, avea să se desfăşoare aici, neîntrerupt, până în noiembrie 1916. După ocupaţia germană (1916-1918), când grija palatului a avut-o Al. Tzigara Samurcaş, fiind cruţat de devastare, suveranii Unirii, Ferdinand şi Maria, s-au întors la reşedinţa lor. În 1927 palatul a fost refăcut în întregime, după planurile arh. D. Nenciulescu.

La plecarea regelui Mihai I, în februarie 1948, palatul a devenit depozit pentru obiectele de preţ confiscate din reşedinţele regale sau din case particulare. Din multitudinea de bunuri astfel însuşite de regimul comunist s-au constituit colecţiile de artă ce formează, din 1951, patrimoniul (expoziţii şi depozite) muzeului.

Între 1866 şi 1948 aici a funcţionat palatul regal. Evenimente cu valoare de simbol s-au desfăşurat în interiorul lui; i-au trecut pragul personalităţi de rezonanţă internaţională. Statalitatea României a fost întruchipată, pentru majoritatea românilor, de această clădire. Şi totuşi, până astăzi, pe faţadă nu a fost pusă o placă amintitoare a semnificaţiei acelor ani.

Republicanism exagerat, ştergere a memoriei, indiferenţă crasă? Cititorul e poftit să se pronunţe.



15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123