Cine a fost Natalie Wood?
https://www.ziarulmetropolis.ro/cine-a-fost-natalie-wood/

CRONICĂ DE FILM Cu premiera recentă la HBO şi disponibil pe platforma HBO GO, „Natalie Wood: Ce rămâne în urmă” (2020) este un documentar biografic realizat de Laurent Bouzereau despre una dintre cele mai cunoscute actriţe americane. Filmul are ca punct de pornire moartea suspectă a vedetei la doar 43 de ani.

Un articol de Ionuţ Mareş|17 mai 2020

Documentarele biografice despre celebrităţi din lumea filmului sau a muzicii sunt de mult timp un gen de sine stătător în cinematografia occidentală. În fiecare an apar câteva astfel de titluri, care bineînţeles că nu atrag atenţia atât prin numele regizorilor (de cele mai multe ori, necunoscuţi publicului larg), cât mai ales prin faima protagoniştilor (unii încă viaţă).

Indiferent dacă sunt realizate pentru distribuţia iniţială în cinematografe sau pentru lansarea lor direct la televiziune ori pe o platformă VOD, care de multe ori e implicată şi în producţie, documentarele de acest tip au dezvoltat un format relativ standard, ale cărui limite sunt forţate doar atunci când regia e semnată de vreun mare autor.

Scopul urmărit este de a sintetiza într-o structură narativă coerentă şi pe cât posibil revelatoare traseul personal şi profesional al protagonistului sau al protagonistei, fără a ocoli aspectele potenţial controversate din viaţa sa, care uneori sunt doar bifate (cât să preîntâmpine eventuale critici), iar alteori sunt tratate în profunzime.

Produs şi distribuit de HBO, „Natalie Wood: Ce rămâne în urmă” (în original, „Natalie Wood: What Remains Behind”; 2020), realizat de Laurent Bouzereau, un francez mutat în America, unde s-a specializat în documentare de lungmetraj despre cineaşti sau în scurte documentare despre filme clasice incluse în versiunile de pe DVD ale acestora, este un exemplu tipic pentru acest gen.

Este un film convenţional realizat după o formulă, dar care, paradoxal, e greu de atacat pentru asta, pentru că e mai importantă claritatea, nevoia de a face ordine într-o viaţă tumultoasă  – regia trebuie să se pună în slujba subiectului. Ceea ce contează şi captează atenţia este protagonista: Natalie Wood, o actriţă care şi-a început cariera încă din copilărie, în anii `40, a fost nominalizată de trei ori la Oscar (pentru „Rebel Without a Cause”, „Splendor in the Grass” şi „Love with the Proper Stranger”) şi a murit la vârsta de doar 43 de ani, când abia intrase într-o nouă etapă a vieţii.

Natalie Wood a decedat la 29 noiembrie în 1981 în condiţii suspecte, care au dus la apariţia a numeroase speculaţii de-al lungul vremii şi care au fost obiectul unor lungi anchete. În timpul unei ieşiri cu iahtul într-un weekend cu vreme rea, alături de soţul său, cunoscutul actor Robert Wagner, şi de partenerul său dintr-un film aflat în producţie la acel moment, Christopher Walken, actriţa a fost găsită înecată, aparent după o seară în care s-a consumat mai mult alcool şi au existat nişte certuri.

Moartea devine leitmotivul filmului –  momentul cu care Bouzereau îşi începe şi îşi încheie documentarul şi asupra căruia revine şi pe parcurs, atunci când are nevoie să introducă aspecte noi din trecutul actriţei (cum se întâmplă când, după ce i-a urmărit parcursul sentimental şi familial, filmul se întoarce la copilăria actriţei şi la relaţia dificilă cu părinţii, imigranţi ruşi, şi în special cu mama, pentru ca apoi să pornească în identificarea personalităţii sale din cele mai importante roluri).

E o alegere previzibilă şi de manual, dar eficientă în a-şi atinge obiectivul, şi anume să întreţină suspansul în legătură cu perspectiva din interior a familiei asupra acelui episod tragic.

Noutatea pe care o oferă documentarul este că o bună parte din incursiunea în viaţa actriţei se face cu ajutorul fiicei sale mai mari – Natasha Gregson Wagner, la rândul său actriţă. Ea este cea care conduce firul narativ, iar acest lucru este clar încă din prolog, atunci când priveşte în cameră şi ni se adresează direct.

Opţiunea are avantajul că multe din cele mai bune momente, adică cele mai încărcate emoţional, sunt fragmentele din discuţiile deschise pe care Natasha le are, din postura de intervievatoare, cu tatăl său biologic, producătorul Richard Gregson (bărbatul cu care Natalie Wood s-a căsătorit după divorţul din prima căsnicie cu Robert Wagner), cu tatăl său vitreg, Robert Wagner, sau cu un prieten al familiei, scenarist. În plus, Natasha seamănă cu mama sa, iar acest lucru e accentuat prin coafură şi machiaj, ceea ce dă pe alocuri un caracter straniu filmului.

Portretul e completat cu interviuri, aparent realizate de Laurent Bouzereau, cu prieteni şi colegi ai lui Natalie Wood – cei mai prezenţi sunt Mia Farrow şi Robert Redford -, cu ceilalţi copii ai săi, cu foşti apropiaţi sau cunoscuţi, dar şi cu mai multe extrase din filme, din interviuri şi din filmuleţe intime de familie şi cu fotografii.

Documentarul are meritul că adună, în puţin peste 90 de minute, multitudinea de surse disparate într-o poveste clasică despre cum presiunea pe care o implică celebritatea, cu atât mai mare cu cât în acest caz cariera în cinema a început la doar şase ani, afectează viaţa personală.

Nimic nou şi spectaculos aici. Cu toate astea, filmul cucereşte prin farmecul pe care îl emană Natalie Wood – un amestec de frumuseţe, energie, exuberanţă, hotărâre, dar şi fragilitate şi slăbiciune – şi pe care montajul complex, care ne trece înainte şi înapoi prin viaţa actriţei fără a-şi pierde coerenţa, îl pune în evidenţă prin imaginile alese.

Şi chiar dacă după vizionare suntem mai iluminaţi şi ştim mai multe despre una din marile actriţe ale cinematografiei americane, persistă totuşi senzaţia difuză că nu i-am putut înţelege cu adevărat misterul, pe care atât de bine îl sugerează privirea sa pătrunzătoare.

30
/06
/20

OPINIE Desfăşurată în aer liber, după o amânare de trei luni din cauza pandemiei, gala Premiilor Gopo a avut câştigători previzibili. Deşi inevitabil mai puţin spectaculos ca de obicei, evenimentul a fost important prin simplul fapt că s-a desfăşurat şi că le-a permis câtorva sute de cineaşti să se reîntâlnească, într-un context dificil pentru filmul românesc.

30
/06
/20

Drama suedeză „Beartown/Scandalul” va avea premiera în toate teritoriile HBO Europe, în această toamnă. Serialul, bazat pe romanul bestseller al lui Fredrik Backman, este regizat de Peter Grönlund și îi are în rolurile principale pe Ulf Stenberg, Aliette Opheim, Tobias Zilliacus, Miriam Benthe și Oliver Dufaker.

29
/06
/20

Cele mai noi filme distribuite pe ecranele din România de către Independența Film se văd la TIFF (31 iulie - 9 august, Cluj), în timp ce contul de Vimeo al casei de distribuție primește titluri de referință, producții prezentate și premiate la Cannes.

25
/06
/20

”Grilele, genurile, toate categoriile fixate sunt inamicii criticului” şi ”Libertatea criticului este de a nu se supune ierarhiilor gata făcute”. Sunt doar două dintre numeroasele idei stimulante despre critica de film dintr-un dosar din revista franceză „Cahiers du cinéma” pe aprilie, în ultimul număr înainte de schimbarea echipei editoriale.

21
/06
/20

CRONICĂ DE FILM Realizat în Franţa şi cu o distribuţie formată din Catherine Deneuve, Juliete Binoche şi Ethan Hawke, „La vérité”/”The Truth” (2019) nu este printre cele mai reuşite titluri ale regizorului japonez Hirokazu Koreeda. Un film lejer, dar tonic.

19
/06
/20

Până pe 21 iunie, inclusiv, pot fi văzute gratuit scurtmetraje realizate de regizori români în timpul autoizolării impuse de pandemie, alături de o selecție de filme scurte din 21 de țăre europene, curatoriată de Andrei Tănăsescu, directorul artistic al acestei ediţii.

17
/06
/20

Fascinanta Italie, aflată în vizorul lumii, într-un an cu totul neobișnuit, este în centrul atenției și la Festivalul Internațional de Film Transilvania, de data aceasta, pentru cinema-ul ei seducător.

16
/06
/20

CRONICĂ DE CARTE Nu știu să existe vreo carte în limba română despre Alain Delon, nici măcar în traducere. Dar pentru că accesul la volume în limbi străine e mai ușor decât oricând, recomand două splendide albume în franceză – „L'encyclopédie Alain Delon” (2016) și „Alain Delon. Film par film” (2019).

12
/06
/20

CRONICĂ DE CARTE Cea mai nou apariţie în colecţia de cărţi de film a Editurii Noi Media Print, volumul „Noul cinema, două decenii şi ceva”, de Marian Sorin Rădulescu, adună o serie de texte ale criticului timişorean – de la eseuri mai elaborate, la simple note – despre câteva din filmele regizorilor reprezentativi ai cinematografiei române post-2000.