CRONICĂ DE FILM „Crai nou” (2021), debutul Alinei Grigore, recent câştigător la Festivalul de la San Sebastian, aduce un aer proaspăt în cinematografia română.
Un articol de Ionuţ Mareş|28 septembrie 2021
M-au iritat mereu filmele care mă aruncă de la început direct în mijlocul unui grup de personaje, pentru că nu oferă niciodată timp suficient să înţelegi ce-i cu ele, să fie individualizate.
Debutul din „Crai nou”, primul film al Alinei Grigore, pune în scenă o masă de familie extinsă, în curtea unei case pe un deal, despre care vom afla, din frânturi de informaţii, că funcţionează şi ca pensiune. Iniţial, nu înţelegem mai nimic din relaţiile de rudenie dintre femeile şi bărbaţii adunaţi acolo (aş risca să pariez că e o lecţie de realism pentru care Alina Grigore s-a inspirat de la Cristi Puiu, cu care a colaborat ca actriţă la „Aurora”).
Singurul lucru clar e tensiunea dintre ei, întrucât, pe nepregătite, se împart cu generozitate vorbe grele şi se ţipă, cu sentimentul că nu e ceva mai firesc de atât, că încordarea asta e o stare permanentă. Iar mişcarea ameţitoare şi nervoasă a camerei (Adrian Pădureţu), care se va păstra pe tot parcursul filmului şi care lasă deseori personajele secundare într-un plan îndepărtat neclar sau în afara cadrului, nu face decât să o reflecte, iar pe alocuri să o amplifice.
Cu toate astea, acum nu am simţit frustrare. Şi asta pentru, odată ce îţi dai seama cine e protagonista şi că vom fi mereu lângă ea, devine evident că provocarea pe care ne-o lansează acest film gata mereu să dea în „clocot” este de a ne atrage în „torentul său vital” (cum îl descrie criticul Victor Morozov în cronica sa de pe Scena9).
De aceea, deşi este un film despre emancipare, despre empowerment feminin, nu cred că miza este să suferim alături de Irina (Ioana Chiţu), aşa cum pare să sugereze criticul Cătălin Olaru în finalul cronicii sale de pe blogul Pragul Critic. De altfel, protagonista este un personaj mult prea opac şi închis în sine, iar comportamentul său, mult prea imprevizibil şi nuanţat, pentru ca ea să poată fi înţeleasă până la capăt şi să ceară empatie. E mai demnă de atât – e o victimă care nu se predă uşor şi care iese la rândul său uneori la atac, pentru a se răzbuna, folosindu-se de unul sau de altul.
Sigur, în acest aparent haos, se degajă un fir narativ central, şi anume dorinţa fetei de a merge la facultate la Bucureşti şi de a scăpa de comunitatea sa toxică şi de o familie abuzivă care arată ca un cult bizar, înfricoşător, în care bărbaţii (jucaţi de Mircea Postelnicu, Mircea Silaghi şi Vlad Ivanov) sunt dominanţi şi posesivi, iar femeile suferă de câte o traumă sau au mintea rătăcită (tulburătoare în acest sens sunt apariţiile scurte ale Mădălinei Stoica şi Ioanei Flora).
Reuşita filmului stă în libertatea sa (niciodată nu ştim în ce direcţie ne poartă şi dacă nu cumva o scenă este întreruptă chiar atunci când stă să decoleze, şi de aceea atenţia ne e mereu în alertă), în acest vertij emoţional, deseori agasant, în care se poate trece brusc de la o încercare de tandreţe la o ieşire temperamentală, de la acalmie la violenţă şi înapoi.
În plus, e această senzaţie neîntreruptă şi perturbatoare că apele sunt, de fapt, mult mai adânci şi mai tulburi în această familie neobişnuită. Iar introducerea unui personaj de la oraş (Emil Măndănac), cu care Irina are un început de relaţie, deşi pare să fi fost abuzată sexual de el la o petrecere încheiată cu alcool din belşug, nu face decât să arate că nici mult visata evadare nu e scutită de pericole şi nefericire.
În acelaşi timp însă, realismul căutat de Alina Grigore îşi devoalează uneori, fără intenţie, caracterul mecanic, o anume artificialitate. Nu toate răbufnirile personajelor sunt convingător jucate şi puse în scenă (se vede cel mai clar asta la confruntarea generală din final), la fel cum sentenţiozitatea unor replici e stridentă, mai ales pusă în contrast cu aparenta dezinvoltură a scenariului.
Apoi, repetarea unui gest – felul în care protagonista bate o toacă în vârful dealului, ca simbol al frâmântărilor sale greu de exteriorizat altfel – devine supărătoare. Însă poate pasul cel mai greşit este portretizarea unidimensională a personajelor secundare cu un oarecare profil, aşa cum sunt cei doi fraţi, verii protagonistei, interpretaţi de Postelnicu şi Silaghi sau chiar sora Irinei (jucată de Ioana Ilinca Neacşu). De pildă, e greu de acceptat şi de justificat, chiar şi în convenţia dramaturgică anti-psihologizantă a filmului, necontenita energie violentă şi distructivă a personajului lui Postelnicu, cel care o ţine sub control pe Irina.
E cert, totuşi, că debutul în regie al Alinei Grigore, recent câştigător la Festivalul de la San Sebastian, aduce un aer proaspăt în cinematografia română. Şi mai e ceva, foarte important. „Crai nou” şi un alt debut al unei cineaste, care vorbeşte de asemenea, într-un stil neconvenţional, despre opresiune şi diferite forme de abuz asupra unei tinere – „Imaculat”, de Monica Stan (realizat împreună cu George Chiper-Lillemark şi premiat pentru opera prima la Festivalul de la Veneţia), conectează filmul românesc la transformările şi dezbaterile epocii, pe care inevitabil şi salutar le reflectă şi arta cinematografică, şi anunţă, dacă nu o generaţie, atunci cel puţin un grup de regizoare hotărâte să îşi spună poveştile, deloc confortabile. E marele câştig al acestui an cinematografic.
