Admit: doar v-am ademenit cu acest titlu. Nu e ca şi cum aş şti. Altfel, vă trimiteam ilustrate din Lanzarote sau ceva. Nu e cazul.
Un articol de Andrei Crăciun|30 aprilie 2014
Textul acesta își propune totuși să explice, cu modestele mijloace de înțelegere ale celui ce sunt, de ce cartea “Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut” (Editura Trei, 2013) are un teribil succes.
Am puterea să recunosc – îi cunosc pe cei doi cațavenci care au co-scris-o. Am puterea să recunosc – am o slăbiciune, foarte personală, pentru cărțile care au fost întâi articole de ziar, am o slăbiciune pentru aceia, puțini, dar înțelepți, care știu să nu-și pună granițe între ceea ce scriu într-un ziar și ceea ce scriu într-o carte.
Mihai Radu și Simona Tache, deci. Ne-am întâmplat cândva într-un volum colectiv care era să intre în Cartea Recordurilor, dar n-a mai intrat. Îi cunosc atât cât se poate cunoaște un om la o singură bere.
Mă țin departe de prieteșuguri cu scriitorii. Un poet care deși a trăit mai mult beat afirma în deplină luciditate că aceștia, scriitorii-prieteni, sunt ca muștele care bâzâie în jurul aceluiași rahat.
Poetul acela mi-a fost, în prima dintre tinereți, poetul preferat. Numele său era Charles Bukovski. I-am dat, cum trebuie să îi dai poetului preferat, ascultare – laică, dar tot ascultare. Prefer, așadar, în chestiunea scriitorilor contemporani să îi admir sau dimpotrivă de la o necesară distanță.
Cronica aceasta ar fi trebuit să apară, probabil, așa cum apar cronicile, în preajma lansării. Am primit și eu cartea, cu autografe cu tot, am citit-o și m-am gândit că nu e nevoie să scriu în marginea ei. Era atât de evident bună încât urma o victorie în clar, la care nu aveam cu ce să contribui.
Puterea de seducţie
Acum, după aproape două anotimpuri, e altceva. Cartea și-a arătat, cum tacit i-am profețit, teribila putere de seducție. Acum, la mijloc e un fenomen care se cuvine înțeles. Pasionații de astrologie vor crede că s-au aliniat planetele. Noi, ceilalți, putem să observăm existența acestui fapt și să încercăm să ne-o explicăm cât de cât logic.
Observația I: sunt cărți proaste care au priză la public, sunt recenzate, sunt citate și sunt cumpărate (și aici sunt excepții). Cărțile lui Dan Puric, de pildă, sunt așa. Ele, cărțile proaste cu priză la public, există pentru că există și foarte mulți cititori care nu știu să citească.
Observația a II-a: sunt cărți bune care însă nu se vând. Primele romane ale lui Marquez sau Kafka antumul. Ele există pentru că există și foarte mulți cititori care nu știu să citească.
Observația a III-a: se întâmplă, foarte rar, și tocmai de aceea trebuie subliniat, căci e aproape miraculos, cărți bune care devin și populare. Ele există pentru că există și câțiva cititori care știu să citească și, mai ales, care știu să nu tacă textele citite. “Femeile de pe Venus, bărbații vin de la băut” e o astfel de carte.
Desigur, ea poate fi făcută de frivolă, ea poate fi făcută de trecătoare. Ea poate fi acuzată că nu face altceva decât să trăiască în cârca tuturor stereotipurilor despre femei și bărbați, în siajul celor cunoscute, că e o simplă colecție de note de pe fronturile din interminabilul război al sexelor.
Cine nu îi cunoaște pe bărbații despre care scrie Simona – incapabili să aibă singuri grijă de ei, dependenți de mamele personale, prost îmbrăcați, nespălați, lipsiți de maniere, de grație, grabnic mâncători de șaorme, imposibili în arta înțelegerii cuvântului “broccoli”, carmoliști și curvari?
Și cine nu le știe pe femeile despre care scrie Mihai – fițoase, care se simt “așaaaaaaa”, care mereu “au ceva”, care mereu sunt în întârziere, adesea ipocrite, femei pe care, spre deosebire de cele venerate de alde Cărtărescu, le înnebunește IKEA, nu Cohen.
Am, ca tot omul, un text preferat. Se numește “ Vrei să-ți vorbesc murdar când facem curățenie?”. A fost să fie scris de Mihai. În el se expune posibilitatea ca o femeie să fie prietenă cu un bărbat așa cum un bărbat ar putea fi prieten cu un bărbat.
Atunci, scrie Mihai – și aici citez dintr-o memorie tot mai șubredă -, când ea ar constata că în bucătărie se află un gândac, el ar zice firescul “Dă-l în morții mă-sii!” și astfel se va fi rezolvat problema cu gândacul.
O bine temperată sinceritate
Simona și Mihai au un așa succes fiindcă în cartea lor, înaintea fiecărei exagerări, stă și puțin adevăr. Fiindcă oamenii, îndeobște, așa vorbesc, așa gândesc, așa se poartă.
Iar când le pui în fața ochilor o oglindă care doar îi constată, care nu-i judecă, intră într-o stare vecină cu zen-ul, unii, unele chiar își schimbă obiceiurile. Se povestește că această carte a avut inclusiv forța să reducă rata divorțurilor din țara noastră.
Mihai nu e misogin, deși așa pare, el nu e un absolvent de la Universitatea Mahalalei. Este unul dintre cei mai buni scriitori români încă în viață. Iar în aceste “bătăi în dialog”, mi se pare că el e cel care lasă de la el, cel care nu spune despre femei totul sau măcar cât ar putea spune procurorii cu adevărat rău-intenționați.
Simona are verbul iute, e inteligentă, pentru ea dialogurile n-au secrete (scriitori aspiranți știu toți că dialogul e proba ultimă, supremă de intimitate cu arta asta).
Ea știe să intensifice enigma existenței femeilor pe pământ. Nici ea nu e brutală cu bărbații, cum poate că ar fi meritat să fie. Îi tratează adecvat – ca pe niște copii cu o alarmantă sărăcie a argumentelor.
Mihai și Simona, deși par că desființează bărbații și femeile, în fond îi justifică. Ar fi mers un epilog simplu. (Mama, în caz că vei citi aceste rânduri, să știi că păstrez doar linia textuală a volumului, eu nu vorbesc – deloc – așa!). Epilogul, deci. Bărbatul: “Coae, ăștia suntem, plm”. Femeia ar fi avut cu siguranță înțelepciunea să fie concesivă.
Cum să scrii un best-seller? Probabil că începutul, ca toate începuturile bune, stă într-o bine temperată sinceritate.
Foto: Alex Revega
