Dicţionarele spun poveştile cuvintelor (provenienţa, sensurile, modificările suferite de-a lungul timpului, semnificaţia sintagmelor în care sunt încorporate etc.). De aceea, ele sunt ca o ladă cu zestre pentru generaţiile următoare. Acum, în era digitală, găsim pe internet o parte din aceste poveşti. Mai rapid şi mai eficient. Și, atunci, care să mai fie rostul dicţionarelor […]
Un articol de Cristina Drăgulin|18 martie 2014
Dicționarele spun poveștile cuvintelor (proveniența, sensurile, modificările suferite de-a lungul timpului, semnificația sintagmelor în care sunt încorporate etc.). De aceea, ele sunt ca o ladă cu zestre pentru generațiile următoare. Acum, în era digitală, găsim pe internet o parte din aceste povești. Mai rapid și mai eficient. Și, atunci, care să mai fie rostul dicționarelor tipărite?
Înainte de a vorbi despre utilitatea și rolul dicționarelor, vreau să folosesc prilejul pentru a atrage atenția asupra lui „etc.”, prescurtare de la latinescul „et cetera” însemnând „și celelalte/și altele”. Îl întâlnesc des scris cu virgulă înaintea lui. Cum înainte de „și” nu se pune virgulă (decât cu câteva excepții), virgula nu are ce căuta nici înainte de „etc.”.
DEX-ul tipărit e din ce în ce mai puțin folosit. Dar asta nu înseamnă că utilitatea lui a dispărut. Rolul lui e important mai ales în cazul copiilor, cărora le lăsăm moștenire această zestre – limba română.
Cum abilitățile bune se formează în copilărie, copiii sunt primii care trebuie să învețe să folosească dicționarul. Jocul e tehnica eficientă. De aceea, profit de ocazie să vă propun unul pentru a vă inspira să-i împrieteniți pe școlarii mici cu dicționarul.
În clasa I, tata mi-a propus un joc: „Hai să căutăm cuvinte în dicționar. Spune un cuvânt și caută-l!”. Ooo, nici nu vă închipuiți ce disperare pe capul meu. N-aveam nici cea mai mică idee cum să găsesc vreun cuvânt în imensitatea aceea de cărțoi. Jocul începe simplu. Deschizi dicționarul la întâmplare. Și constați la ce literă ești. De multe ori, de câte ori vrei. Apoi, te gândești la o literă și încerci să deschizi dicționarul la litera respectivă sau cât mai aproape. Tot așa, de nenumărate ori. Ce mai râdeam când nimeream! Și azi simt aceeași bucurie când îl deschid fix la o literă anume.
Urmează căutarea unui cuvânt. Foloseam o hârtie și scriam cuvântul pe litere. După ce găseam prima literă în dicționar, o scriam pe a doua și o căutam pe prima împreună cu a doua. Și tot așa până la ultima. Îmi lua ceva timp la început, dar în câteva luni viteza a crescut exponențial. În curând, renuțasem să mai scriu cuvintele. Îmi era din ce în ce mai ușor să „le văd” mental.
Beneficii? Am învățat astfel alfabetul rapid. Ce pornise ca un joc, devenise un exercițiu de îmbogățire a vocabularului, dar și un exercițiu intelectual. În plus, am dobândit abilitatea de a avea răbdare să explorez multitudinea de sensuri ale unui cuvânt și, în consecință, capacitatea de a-l folosi în diverse contexte. De asemenea, m-am familiarizat cu sinonimele și antonimele, deși nu știam că se numesc așa. Am interiorizat anumite reguli ale limbii române, înainte de a le învăța propriu-zis la școală.
Suntem în era mediului virtual și dicționarele online preiau ștafeta de la cele tipărite, însă ușurința cu care găsesc cuvintele pe internet îi privează pe copii de ocazia de a dobândi niște abilități importante.
Propuneți și alte metode de a-i împrieteni pe copii cu dicționarul tipărit?
Cristina Drăgulin este jurnalist, traducător, psiholog și biblioterapeut. Este manager de proiect al site-ului de știri Psihologie.ro și al blogului de biblioterapie Stroke.ro.
