Unul dintre marile spectacole care se joacă în Bucureştiul ultimilor ani este acest „The Sunset Limited” de la Unteatru. Cu doar doi actori: Șerban Pavlu şi Richard Bovnoczki, în regia soţilor Andrei şi Andreea Grosu. După un text de Cormac McCarthy, unul dintre cei mai tulburători scriitori americani contemporani.
Un articol de Andrei Crăciun|8 decembrie 2017
L-am văzut ultima dată în festivalul Caleido (dedicat multiculturalismului, festival în care am dat o mână de ajutor cu selecția spectacolelor). Era în noaptea în care s-a strecurat iarna în oraș.
Pavlu era un profesor obosit de viață, care tocmai fusese salvat de la un suicid. Iar acum, pe un peron, asculta pledoaria pentru viață ținută de un fost pușcăriaș care l-a descoperit pe Dumnezeu. Și era ca și cum chiar acolo, pe scenă, Bovnoczki îl descoperea, și el, pe Dumnezeu. Are harul acesta.
McCarthy reușește o performanță textuală. Se așază la mijloc între două feluri radical diferite de a vedea lumea. Argumentează onest, fără tentația parodiei. La sfârșit, nici nu știi care e punctul său de vedere. Probabil, mai înțelept, are capacitatea de a le cuprinde pe amândouă și a le accepta și refuza în același timp.
E un spectacol clar în alb și negru (de altfel, poate ați văzut și filmul de la Hollywood, că a fost și film, cu Samuel L. Jackson în rolul Negru – Negru e cel cu Dumnezeu și viața). E o permanentă, alertă, etalare de logică, luciditate și emoție a lui McCarthy. Se simte în el mileniul nostru grăbit.
Ceea ce cred despre lume (printre altele că e un lagăr de muncă silnică) m-a dus mult mai aproape de personajul lui Pavlu. Din acest unghi, desigur că nu mi-a fost greu să zâmbesc la argumentele celui cu Biblia în ghiozdan.
Frumusețea ciudată a acestui spectacol de teatru (care e mai ales un excelent exercițiu intelectual) stă, însă, nu în această raportare profund personală, intimă, la personaje. Frumusețea stă în arta dispărută a dialogului. A argumentului și a contra-argumentului. În această încercare, aproape disperată, de a-l convinge pe celălalt de adevărul tău, fără să îl agresezi, fără să îl umilești, fără să îi iei dreptul la replică.
The Sunset Limited este, dacă-mi dați voie, o splendidă republică parlamentară cu doar doi cetățeni, în care se face opoziție la viață.
Și, ajungând aici, e timpul să închei spunându-vă că McCarthy are ceva de clasic grec. E mai aproape de Platon decât de Sofocle, ceea ce nu îl face neapărat un dramaturg. Forța ideilor dumisale este – însă – greu de contestat în mod justificat.
Iar spectacolul de la Unteatru (cu tot ce înseamnă el, de la scenografie la jocul actorilor) reușește să se ridice la înălțimea piesei.
Dacă, însă, nu doriți să depuneți efortul gândirii, să nu mergeți să îl vedeți. Nu umple timpul, te lasă sub semnul marilor întrebări, esențialele.
The Sunset Limited e, totodată, unul dintre marile răspunsuri care se mai puteau da în secolul nostru zăpăcit la mai vechea întrebare hamletiană.
Încă o dată: a fi sau a nu fi?
The Sunset Limited este, dacă-mi dați voie, o splendidă republică parlamentară cu doar doi cetățeni, în care se face opoziție la viață.
