Filmul românesc ‘După dealuri’ a fost lansat şi în cinematografele din Rusia. Potrivit cotidianului rus Gazeta, ‘După dealuri’ este ‘o poveste extrem de sinceră’ a regizorului român Cristian Mungiu, laureat în 2007 al Palme d’Or al Festivalului de Film de la Cannes cu filmul ‘4,3,2’, despre cum ‘un credincios nu-l va înţelege niciodată pe un […]
Un articol de Andrada Văsii|30 octombrie 2012
Filmul românesc ‘După dealuri’ a fost lansat şi în cinematografele din Rusia. Potrivit cotidianului rus Gazeta, ‘După dealuri’ este ‘o poveste extrem de sinceră’ a regizorului român Cristian Mungiu, laureat în 2007 al Palme d’Or al Festivalului de Film de la Cannes cu filmul ‘4,3,2’, despre cum ‘un credincios nu-l va înţelege niciodată pe un ateu’.
Alina /Cristina Flutur/ se întoarce din Germania în România, pentru a o lua cu sine pe prietena sa cea mai apropiată, cu care a copilărit la casa de copii, Voichiţa /Cosmina Stratan/. Aceasta din urmă se află acum la o mănăstire, împreună cu alte câteva surori şi cu părintele: aduce apă de la fântână, curăţă peşte, spală podele, se roagă mult şi ascultă cu încântare predicile părintelui. Tânăra este fericită, doar că uneori iese să se plimbe pe lângă mănăstire, privind melancolic spre orizont şi aducând cu sine în mănăstire câini vagabonzi.
De altfel Alina, căreia i s-a propus în mod ospitalier să locuiască în mănăstire, nu este în stare să aprecieze viaţa Voichiţei: ea manifestă gelozie faţă de apropierea Voichiţei de măicuţe, de părinte şi mai ales de Dumnezeu. În timp ce Alina încearcă insistent să descopere dovezi că Voichiţa nu vrea să plece în Germania doar pentru că mănăstirea nu este altceva decât un periculos cuib de fanatici, ea însăşi îşi iese destul de repede din minţi: aude voci, atacă oameni. Pe orfana Alina nu are cine s-o ajute, iar surorile de la mănăstire nu se pricep la probleme de schizofrenie: ajută şi ele cum pot.
Filmul este bazat pe evenimente reale, întâmplate în România în 2005, când o tânără a fost supusă unui ritual de exorcizare şi a murit. Jurnalista Tatiana Niculescu Bran a desfăşurat propria anchetă şi a scris o carte despre această tragedie. Povestea a mai fost adaptată: în 2007, regizorul Andrei Şerban a montat un spectacol după această carte, pe scena teatrului newyorkez ‘La MaMa’.
Riscând să reducă marea miză la formatul ‘s-a întâmplat odată în România’, Mungiu s-a apucat cu firească precauţie de această poveste răsunătoare. Chiar şi acum filmul de aproape 3 ore, în care rasele negre răsar ca nişte pete îngrijorătoare în peisajul alb de iarnă, poate fi redus foarte uşor de unii la un film despre biata Alină şi despre spiritul neştirbit al exorcizării în inima Bisericii ortodoxe sau şi mai rău – la un film despre intoleranţa religiei tradiţionale faţă de minorităţile sexuale. Mungiu, însă, a reuşit să vadă această poveste nici măcar dintr-un alt unghi, ci cu totul din afara ei, subliniază Gazeta, amintind că la Festivalul de la Cannes din acest an filmul a obţinut premiile pentru cel mai bun scenariu şi cea mai bună interpretare feminină, acordat ambelor actriţe, şi a făcut din nou întreaga lume să vorbească despre cinematografia acestei ţări postsovietice din Sud-Estul Europei.
Fenomenul ‘noului val românesc’ îi impresionează în special pe cinefilii occidentali şi îi irită puţin pe cei ruşi, mai ales că ‘noul val rusesc’ nu a reuşit să devină un fenomen de anvergură internaţională. Potrivit Gazeta, filmul românesc al anilor 2000 a reuşit să facă ceea ce nu a reuşit cel rusesc: să ambaleze într-un stil artistic unic şi recognoscibil istorica traumă sovietică, senzaţia de fracturare a epocilor, complexul de vinovăţie şi ura şi indiferenţa înrădăcinate deja în această ţară.
În noul film al lui Mungiu, Alina o iubeşte pe Voichiţa, Voichiţa îl iubeşte pe Dumnezeu, iar Dumnezeu nu iubeşte pe nimeni, scrie cotidianul rus. Alina este o bolnavă neobişnuită: în afară de gesturile tipice precum atacurile isterice asupra oamenilor şi dorinţa de a-i sugruma, ea joacă într-un mod destul de calculat rolul de victimă. Tânăra, de la început religioasă – în România se declară credincioşi circa 90% din populaţie, precizează Gazeta – pare să fie convinsă de adevărul său atunci când intră în altar cu capul neacoperit în căutarea icoanei făcătoare de minuni, spărgând-o şi acuzându-l pe părinte de faptul că are relaţii sexuale cu măicuţele. Însă, atunci când părintele, care îşi ţine cu greu în frâu mânia, îi arată uşa, Alina îi spune cu toată seriozitatea că el nu are dreptul să facă acest lucru: Dumnezeu este al tuturor, ca şi Biserica. Alina simte intuitiv pericolul care pleacă de la cultura bisericească patriarhală: surorile o roagă pe Voichiţa să nu mai pripăşească în mănăstire câini, punând în mod întâmplător, însă extrem de reuşit, semnul de egalitate între Alina şi bietele animale.
Biserica în filmul lui Mungiu nu emană iubire /surorile seamănă mai mult cu nişte găini decât cu miresele Domnului, consideră Gazeta/, însă doar Ea găseşte în sine forţe să se implice într-un fel în această situaţie de totală indiferenţă faţă de soarta unei tinere. Funcţionează mişcarea tradiţională a ‘unghiurilor diferite’, care creează un efect aproape comic: în timpul unei crize, surorile îi îndeasă Alinei în gură un căluş, iar pentru a o transporta iau două scânduri de care o leagă cu lanţuri de la câine, ‘pentru ca fata să nu-şi facă rău’. Cât de mare a fost uimirea poliţistului atunci când a văzut, în final, o cruce asemeni celei de pe Golgota, pe care Alina a şi murit.
În acest sens, în opinia ziarului rus menţionat noul film al ‘clasicului român’ aminteşte de comedia horror a lui Eli Craig, ‘Tucker and Dale vs Evil’, unde o gaşcă de tineri cred că doi fermieri întâlniţi întâmplător sunt ucigaşi, iar fermierii cred la rândul lor că studenţii sunt o sectă de sinucigaşi. Toţi mor accidental. Sloganul filmului este ‘O mulţime de victime – niciun maniac’. În filmul ‘După dealuri’ victima este una, însă principiul este acelaşi. Biserica ar fi, potrivit Gazeta, ‘fermierii prostovani’, care acţionează din bune intenţii, iar Alina – sinucigaşa care şi-a asumat singură acest rol. Iar această ‘diferenţă de abordare’ dintre atei şi credincioşi se dovedeşte fatală şi insurmontabilă, este de părere ziarul rus.
Unul dintre actorii preferaţi ai ‘noului val românesc’, cunoscut pentru rolul lui Bebe din filmul lui Mungiu ‘4,3,2’, Vlad Ivanov, a comparat cinematografia română cu un ritual de exorcizare: regizorii români încearcă cu succes să alunge din conştiinţa spectatorilor demonii trecutului. Judecând după noul film al lui Mungiu, acum regizorii români alungă cu succes şi ‘demonii prezentului’, conchide Gazeta.
Sursa: Agerpres
