„Unică în acest roman este vocea naratorului său, un amestec de Holden Caulfield şi Karl Ove, maghiar şi român, idealist şi cinic, hibrid în multe sensuri, încercând să găsească claritatea, fără să ştie de ce, dintr-un pur instinct moral şi estetic, şi fără să ştie cum. Dacă acceptăm pactul autobiografic al cărţii, atunci înţelegem lumea din care a ieşit unul dintre poeţii cu adevărat originali ai noii generaţii. Mărcile lui lirice apar surprinzător şi discret, ca mici puncte incandescente, şi în proza fluidă şi simplă prin care e spusă povestea anilor de rătăcire ai lui Dósa, probabil cel mai important scriitor maghiar de limbă română de azi.” (Adrian Lăcătuş).
Un articol de Liliana Matei|8 iunie 2021
Andrei Dósa s-a născut în 1985, la Brașov. A publicat cinci volume de poezie, cel mai recent fiind Expectativa luminoasă (OMG Publishing, 2020). A tradus mai multe cărți din engleză și maghiară. În prezent, este redactor al revistei Poesis International. De același autor la Editura Polirom a mai apărut romanul Ierbar (2018, 2019).
Fragment
Mă duc la bucătărie să-mi fac un ceai. Pe scaunul lui David găsesc una dintre foile cu rezultatul video-electroencefalogramei făcute de Iulia în urmă cu două săptămâni. Iau foaia în mână, mă uit la liniile tremurate ale traseului de fond. Habar n-am ce înseamnă FP1-F3, FP2-F4, dar foaia arată foarte bine în scăunel. Dacă aș fi artist, aș face o instalație cu multe scăunele pentru copii, cu câte o electroencefalogramă plutind ca o hologramă deasupra fiecăruia. Iar de acestea să fie prinse cu scotch fișa pacientului. Electroencefalogramele mamelor care au grijă ca odraslele lor să aibă o alimentație sănătoasă, echilibrată și un orar al meselor fără fluctuații majore. Mame cu creierul întreg, care încă n-au înnebunit și nu au făcut tumori la creier, nici epilepsie, poate doar depresie, nimic grav. Asta e că nu-l mai lași din brațe și nu muncești le-ar spune mamele lor, bunicile copiilor. Ele știu că, atunci când o să reînceapă să muncească, nivelul lor de energie va avea poate câteva zvâcuri ocazionale, ca apoi să se stabilizeze la nivelul unei forme ușoare de abulie. Nimic grav, de exemplu, accese de ipohondrie care le fac pe mame să-și închipuie fel de fel de lucruri. Că durerile de cap sunt o tumoare care apasă pe lobul frontal, că lichidul intracranian nu mai are loc de tumoare și că durerea e cauzată de presiunea din cap. Pe scurt, că o să moară.
Iar partenerii lor de viață, bărbați moderni, cu vederi largi, adevărați feminiști, sesizează în cele din urmă starea de epuizare în care se află soțiile lor, o epuizare atât de mare încât începe să se vadă și altfel. Și le ajută cât pot, dar o fac ostentativ. Stau cu copilul peste norma zilnică, iar asta le dă o vagă stare de disconfort.
Afară e frig, zero grade.
— Nu vrei să-ți pun mănușile?
— Nu.
— O să-ți înghețe mâna pe covrig.
— Nu.
— Nu-l lua pe tot.
Copilul trage de covrig, tatăl riscă să rămână doar cu punga de hârtie în mână.
Are loc o mică luptă de putere. În cele din urmă adultul reușește, ținând copilul în brațe, să rupă o bucată mare, cu mult susan pe ea și să i-o vâre copilului sub nas. Ar fi fost mai simplu să-l pună jos și să rupă din covrig folosindu-și ambele mâini, dar copilul s-ar fi frustrat și mai tare dacă ar fi fost obligat să stea în picioare. Copilului nu-i mai place să meargă. Bărbatul speculează, pentru că așa fac bărbații deștepți, dacă nu cumva asta ar putea să aibă legătură cu starea de leșin din ultimele săptămâni a soției. Copiii preiau în mare măsură starea generală a oamenilor cu care-și petrec timpul, reacționează într-un fel sau altul la ea.
Zece minute mai târziu, copilul începe să urle pentru că i-au înghețat degetele. Tatăl îi ia covrigul, își face mâna căuș în jurul mâinii lui și își suflă aer cald în pumn. După o vreme, copilul își retrage mâna, pare să se simtă mai bine. Tatăl se gândește la rezultatele electroencefalogramei. Cum ar fi ca soția lui să moară. Pentru o clipă întrevede n posibilități. Un spațiu azuriu și luminos, văzut printre cracii colorați ai pantalonilor scurți, craci de femei tinere în mișcare, pe o plajă exotică. Apoi își alungă gândul din minte. Nu atât pentru că-l oripilează, cât pentru că nu știe cum ar putea să se descurce singur cu un copil de doi ani. Nu atât pentru că-l sperie rezervorul nesfârșit de adrenalină şi alţi hormoni buni pe care-l prezintă acest gând și toate scenariile care ar putea deriva de aici, cât pentru că el nu gândește așa.
