Ziarul Metropolis vă invită să citiţi un fragment din volumul de povestiri „Vezi mâinile mele” de Gabriel Macsim, apărut de curând la Editura Polirom, în colecţia „Ego. Proză”.
Un articol de Ziarul Metropolis|22 septembrie 2023
„Gabriel Macsim ar fi trebuit să fie, azi, la al doilea volum și să se bucure de o recunoaștere pe măsură, dar viața și pandemia au decis altfel. Păcat. E un prozator complet, insolit, neiertător, curios, surprinzător, care intrigă, seduce și pune probleme. Lumea lui e una privită la microscop, până la ultima celulă, până își pierde umanitatea, doar că nu știm niciodată cine e cel care privește. Abia la sfârșitul cărții simți că e vorba de un extraterestru. Altă explicație nu poate fi.” (Florin Iaru)
„Stranietatea dă farmecul povestirilor lui Gabriel Macsim, un prozator cu o preferință evidentă pentru întâmplări, situații și cazuri neobișnuite, la limita paranormalului cu fantezia. Uneori întunecate, cu implicații metafizice, parabolele și scenariile imaginate de Gabriel Macsim au un aftertaste prelung și neliniștitor. Mai ales proza titulară, un Blade Runner ortodoxist, distopie religioasă hi-tech, în care ecumenismul pansexual se refugiază, la propriu și la figurat, într-un stil de viață primordial, departe de catedralismul virtual, pentru a prezerva umanitatea de combo-ul religiei mercantile cu tehnologia hipnotică.” (Marius Chivu)
Fragment din povestirea „Axolomul”
— Măcar dacă te‑ai uita puţin. Poate tu vezi mai bine, îndrăzneşte Cornel să o roage.
Vocea lui subţire şi nesigură răsună ciudat în liniştea din dormitor. Îşi saltă capul de pe pernă şi figura lui, cu colţurile ochilor lăsate în jos ca şi cum ar fi gata să izbucnească în plîns, intră în conul de lumină al lămpii de lîngă Marcela. Bărbatul trage mîneca pijamalei în sus şi întinde ciotul mîinii stîngi spre Marcela.
— Termină, izbucneşte femeia îndepărtîndu‑i mîna şi aproape că înfige vîrful pixului în ea.
Abia acum reuşeşte să scape de răguşeală. De fiecare dată cînd se apucă să facă socoteli, un nod i se aşază în gît. Se întoarce cu spatele la el, aşază carneţelul pe pat şi îşi continuă calculele. Bărbatul îşi apropie din nou mîna de faţă şi priveşte cîteva secunde dunga albă şi subţire a cicatricei. Se apleacă peste Marcela ca să‑şi vadă mai bine braţul, gata să se rostogolească peste ea.
— Mie aşa mi se pare. Că‑i mai roşie.
Aşteaptă un răspuns din partea ei, însă femeia nu‑l bagă în seamă. Abia cînd Cornel aprinde veioza de pe partea lui, Marcela îşi întrerupe socotelile şi se întoarce.
— Nu‑i de ajuns cît dăm la curent?
Femeia se întinde peste Cornel şi stinge veioza. Închide carneţelul, îl trînteşte pe noptieră şi stinge şi veioza ei. Se întinde pe spate şi aşază pilota pe lîngă ea, urmărind cu muchiile palmelor conturul trupului voluminos prins sub stratul de material.
— Cu doi lei mai mult am dat la lumină luna asta, răsună în întuneric vocea femeii. Doi lei. În loc să facem economie, lună de lună plătim mai mult la toate. În ritmul ăsta ajungem la pepeni.
Cornel întinde braţul mutilat spre ea încercînd s‑o găsească. Nu‑i place să fie atinsă cu mîna aia. Îşi trage la loc braţul şi oftează prelung.
— Iar ţie îţi arde de prostii, continuă femeia. Să nu mai spui nimănui tîmpeniile astea, că rîde lumea de tine şi cu curul. Auzi la el: îi creşte mîna la loc, spune încet, pentru ea. Ferească Dumnezeu. Parcă ar fi stea‑de‑mare.
Se răsuceşte pe o parte, cu spatele la el, şi patul se zgîlţîie sub greutatea ei.
Cu mulţi ani în urmă, băiatul lor, Rareş, îi făcuse cadou o carte în care Cornel citise o povestire despre axoloţi. Nu auzise niciodată pînă atunci de fiinţele acestea şi, la început, crezuse că sînt nişte invenţii ale autorului. Abia după ce terminase de citit, căutase în dicţionar şi aflase că sînt reale.
Întocmai ca personajul principal al acelei povestiri, Cornel devenise în scurt timp obsedat de aceste vietăţi. Descoperise că axoloţii îşi pot regenera aproape toate părţile corpului şi că erau subiectul de cercetare al multor studii. Într‑una dintre vizitele lui, Rareş fusese nevoit să‑şi petreacă întreaga după‑amiază căutînd pe YouTube filmuleţe în care se vorbea despre axoloţi, iar Cornel insistase să‑i traducă ce se spunea acolo.
Fusese surprins să afle că nu doar „peştii umblători mexicani“ sînt capabili de asemenea performanţe. Pe lîngă ei mai erau şi stelele‑de‑mare ce‑şi puteau regenera braţele, tunicierii, cu membrii asexuaţi capabili să‑şi regenereze întregul corp, viermii Pseudoceros ferrugineus, banalii cerbi care‑şi reînnoiau coarnele, liliecii care îşi puteau regenera părţi ale aripilor, iepurii – părţi din lobul urechii sau şoarecii ţepoşi – pielea. Şi tocmai cînd începuse să se intereseze de studiile privind capacitatea oamenilor de a‑şi reface părţi ale corpului, se întîmplase accidental.
Gabriel MACSIM (n. 1977) este absolvent al Facultății de Matematică și Informatică a Universității din București, unde are și un doctorat în matematică. A urmat cursuri de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu. A fost finalist al bursei Prima carte (Fundația Friends for Friends) – profesori Marius Chivu și Florin Iaru (2017-2018). A publicat povestiri în antologia KIWI (2021, 2022) și în revistele Iocan, Steaua, Timpul, Echinox. Vezi mâinile mele este debutul lui editorial.
— Cu doi lei mai mult am dat la lumină luna asta, răsună în întuneric vocea femeii. Doi lei. În loc să facem economie, lună de lună plătim mai mult la toate. În ritmul ăsta ajungem la pepeni.
