Marcela Rusu: „Eu mă gândesc la viaţa unei femei ca la un rol”
https://www.ziarulmetropolis.ro/marcela-rusu-eu-ma-gandesc-la-viata-unei-femei-ca-la-un-rol/

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă – povestea prin interviuri – crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

Un articol de Monica Andrei|4 Martie 2016

A debutat la Teatrul Muzical „Gioconda”, unde  juca Nicuşor Constantinescu. Avea ţinută scenică şi glas deosebit. “Nicuşor Constantinescu mi-a dat bani de taxe ca să mă duc la Conservator şi să fac serios teatru. Am avut noroc. M-am măritat de foarte tânără cu Moni Ghelerter, care era un mare om de teatru, şi aşa am intrat uşor în breaslă. Probabil că oamenii din jurul meu mi-au descoperit calităţile. Aşa că nu pot spune că am avut un început greu. Din contră”.

Studentă în ultimul an, face figuraţie la Teatrul Naţional, unde a fost angajată. Pe lângă rolurile interpretate în spectacole cu piese scrise de către unul dintre soţi pentru ea, a dat viaţă şi altor personaje, dintre care amintim: Nina din “Pescăruşul”, Irina din “Trei surori”,  Femeia-comisar din “Tragedia optimistă”, Desdemona din “Othello”, Martha din “Cui e frica de Virginia Woolf”, Lizzie Curry din “Omul care aduce ploaia”.

Aveam 20 de ani când am păşit în Radio…

A iubit mult teatrul radiofonic, unde a jucat roluri mari şi grele, distribuită de mari regizori: Stratulat,  “care era foarte cald, vioi ca regizor”, Moruzan „care era mai sfătos, mai părinte” şi  Ion Vova cu care a lucrat jumătate de secol.  “Aveam 20 de ani când am păşit în radio. Am avut roluri, am recitat versuri, radioul mi-a lansat cântecele. Am jucat cu Vraca, cu Ion Manolescu, cu Ciprian ş.a.m.d. Dimineaţa la opt îi vedeam proaspăt raşi, mirosind a colonie; erau nişte domni care veneau la radio cu misiune importantă. Am avut noroc să joc de foarte tânără cu toţi marii actori.

Cu Costache Antoniu am fost foarte bună prietenă. Am avut mare succes în <<Ultima oră>> de Mihail Sebastian. Era un om blând şi tare drăguţ. Glasul meu s-a pretat foarte bine la microfon şi întotdeauna când auzeau un glas mai aparte, regizorii de radio îl speculau. Regizorii de radio ascultă teatrul cu o sensibilitate a urechii şi inimii, specială. La radio, dimineaţa la 8,00, regizorii nu mă luau la înregistrare. Mai întâi stăteam de vorbă, mă întrebau cum am dormit, îmi ofereau cafea, râdeam, şi pe urmă începea înregistrarea. Erau gentili, te tratau cu eleganţă. A doua mea familie după teatru a fost Radio România”.

Trei căsătorii şi o despărţire cumplită

Când s-a căsătorit cu Moni Ghelerter l-a cunoscut şi pe Aurel Baranga. „Primul meu soţ a fost regizorul Moni Ghelerter, iar Costache Antoniu a fost martor la nunta noastră, împreună cu părinţii mei, cu Zaharia Stancu şi cu Emil Botta. La 20 de ani l-am cunoscut. Am fost prieteni toată viaţa. Era un om foarte deştept şi-l ascultam cu gura căscată.

marcela-rusu-265583l-pozaPe urmă m-am măritat cu  Alexandru Bârlădeanu şi am continuat să fiu prietenă cu Baranga. Şi, într-o zi, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar am văzut o scânteie în ochii lui. Probabil s-a aprins o luminiţă şi în ochii mei şi… A urmat o căsătorie care a durat 17 ani. Aurel m-a făcut să râd. A scris mult pentru mine. Şi încă ceva. Nu mi-a spus niciodată pe nume.

Găsea fel de fel de alinturi. Odată, întorcându-mă de la spectacol, mi-a spus pe nume. <<Marcela!>> M-am speriat. Am înţeles că o zbârcisem rău de tot. Îmi aducea flori în fiecare zi şi nu putea să iasă în oraş fără să-mi dea cel puţin zece telefoane. Aurel Baranga a fost un alt fel de om. Abia după ce a murit Aurel, şoferul, mi-a mărturisit că-l ajuta să se îmbrace şi-l aducea la teatru, să mă vadă. Când se termina spectacolul, îl aducea repede înapoi acasă. Nu rezista să nu vadă spectacolul şi să nu mă certe. Mai întâi îmi spunea frumos ce am greşit şi apoi adăuga: <<Dacă vrei să bagi spectacolul în pământ, fă aşa în continuare>>. Despărţirea a fost cumplită. M-am obişnuit greu cu ideea că nu mai există…”.

Scenariul unei incinerări cu portret vesel şi membrii partidului, la Crematoriu

Dramaturgul Aurel Baranga a scris piese de teatru devenind un autor reprezentativ începând cu anii ’50, cu mare succes atunci. A murit în urma unor probleme de sănătate şi a fost incinerat a doua zi de la deces, în prezenţa membrilor familiei. Vestea n-a picat bine niciunui membru de partid. Murise un mare scriitor fără “ştirea partidului” şi nu putea fi înmormântat fără ştirea “tovarăşului”, fără funeralii naţionale, despre care Dinu Săraru, pe atunci directorul Teatrului Mic din Bucureşti, îşi aminteşte: “Tovarăşul a fost foarte supărat că s-a putut petrece o astfel de situaţie la noi. Mac, adică George  Macovescu, Preşedintele Uniunii Scriitorilor, fost ministru de Externe, a fost beştelit rău de tot, tovarăşii din conducerea superioară, unii prieteni cu Aurică, Gogu Rădulescu, la fel miniştrii de la Cultură şi directorul „Naţionalului”, Radu Beligan. Un taifun întreg a bulversat o noapte şi ziua funeraliilor tot partidul Comunist şi tot Bucureştiul”.

După ce a fost incinerat Aurel Baranga, în prezenţa nevestei, cumnatei şi cumnatului, membrii Partidului Comunist i-au organizat o nouă “incinerare” în faţa portretului dramaturgului, la Crematoriul „Cenuşa”, aducându-i un ultim omagiu. Marcela Rusu îi telefonează lui Dinu Săraru ca să-l anunţe ora de incinerare de a doua zi, la Crematoriu. “Le-am trimis şi portretul lui Aurel, o să-l ţină minte toată viaţa, dacă tot au vrut să-l uite. Cheamă-l şi pe Valerică Râpeanu şi să nu veniţi în doliu, ci în haine vesele, de primăvară. Aşa ne-a cerut şi nouă să fim ieri, la incinerare. A fost înfiorător, eram singuri, noi trei – eu, soră-mea şi Burlui – şi el în raclă. Însă l-au luat repede şi eu am ieşit, pe iarbă, şi am văzut fumul alb care ieşea pe coş. Era sufletul lui de copil mare. Aşa mi s-a părut. El nu ştia decât să râdă!”

12 iunie 1979, ora 11, 00 la Crematoriul ,,Cenuşa”. „Pe dealul abrupt, mustos de o iarbă verde, grasă,  strălucitoare, alergând de la poale spre vârf, o puzderie de pinguini, membrii Uniunii Scriitorilor, în haine negre, cu cravate negre, cu capul gol, cu o floare în mană, scoborâţi din autocare, din automobile ministeriale, din taxiuri, repezindu-se pe scările crematoriului cu uşile deschise, în mijlocul căruia, pe un trepied înconjurat de coroane ministeriale şi prezidenţiale, portretul lui Conu Aurică, râzând în hohote, cu faţa la noi. La stânga şi la dreapta trepiedului, conducerea Ministerului Culturii, a Uniunii Scriitorilor, a Secţiei de literatură şi artă de la Comitetul Central, reprezentanţii sindicatelor, ai Industriei, ai Agriculturii de stat, ai Bisericii, ai Miliţiei, ai Armatei, ai oamenilor muncii. Marcela, soţie, în rochie de mătase în culorile curcubeului, cu ochelari de soare, cu un fişiu de mătase nu mai puţin colorat, bine rujată şi veselă, Burlui, cumnatul, în haine albe, sora Marcelei, cu ochelari de soare, în rochie înflorată, de vară, bineînţeles, cu pantofi roşii, cu fişiu multicolor. Şi Conu Aurică, râzând din tablou cu pofta lui dintotdeauna.  (…)E o zi de vară fără egal pe lume, mai frumoasă nu avea cum să fie…” (Dinu Săraru, Revista “Clipa”)

În viaţa personală, a cunoscut fericirea şi opusul ei, pe scenă a avut momente de succes, apoi a venit şi uitarea. “M-a ajutat Dumnezeu să trec peste necazurile pe care le-am avut în familie. Eu am fost foarte fericită, până la 50 de ani când Aurel Baranga a plecat de lângă mine. Probabil a fost chemat să înveselească şi alte tărâmuri… Am fost fericită pentru că am trăit pentru dragoste şi teatru. Am fost întotdeauna îndrăgostită.” Marcela Rusu a murit în 19 februarie 2002, în Bucureşti. I s-a respectat dorinţa de a fi incinerată, iar cenuşa ei să fie împrăştiată pe treptele “Teatrului Naţional” din Bucureşti, unde a jucat peste 30 de ani.

Marcela Rusu despre…

Teatru.  Când veneam acasă, după ce jucam, îmi clămpăneau pantofii în picioare. Pe scenă slăbeam două kilograme. În noaptea aceea nu dormeam. Reluam spectacolul să văd unde am greşit. Îmi reveneam a doua zi. Dacă rolul e greu, e dificil să te rupi de el şi să revii la viaţa normală. Nici un popor nu poate trăi fără teatru.

Femeia. Eu mă gândesc la viaţa unei femei ca la un rol. O viaţă a unei femei e grea chiar din copilărie. O fată trebuie să fie frumoasă, deşteaptă, să-şi găsească un bărbat bun, să aibă o meserie, să câştige. O femeie trebuie să fie pe picioare de dimineaţa până seara, cochetă, elegantă.

Actriţa. Viaţa actriţei depinde de noroc. Dacă are noroc, cum am avut eu, şi joacă, are succes, un bărbat bun lângă ea şi o iubeşte şi o alintă, o adoră, atunci viaţa e foarte simplă.

Oglinda. Când eram tânără, îmi făcea plăcere să mă uit în oglindă. Apoi m-am uitat ca să fiu pieptănată, aranjată, ca să pot ieşi în lume.

Lucia Sturdza Bulandra: Am fost prietene până în ultimii ei ani de viaţă. Venea des pe la mine şi mergeam în week-end împreună. Era o femeie deşteaptă, amuzantă, şi, culmea, era şi frumoasă la bătrâneţe. Dimineaţa, când se trezea, eu îi duceam cafeaua. Era atât de frumoasă nefardată, încât părea cu 30 de ani mai tânără. La teatru era viguroasă, cultivată, puternică, relaxată. Citea enorm, dar în vacanţă era formidabilă. Se relaxa total. N-o mai interesa nimic.

Numele său figurează din 2013, în “Gongul Thaliei” ce semnifică longevitatea şi evoluţia spirituală a slujitorilor scenei şi se află pe Aleea Celebrităţilor din Piaţa Timpului. Proiect iniţiat de Teatrul Metropolis în parteneriat cu Primăria Capitalei.
(Sursa: Monica Patriciu – Portrete paralele)



04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Până să devină angajată a Teatrului Naţional din Bucureşti, în 1947, a făcut parte din numeroase companii teatrale şi din trupa de operetă a lui Veliamir Maximilian, unde a jucat alături de Leonard, „Prinţul Operetei”. În teatru, i-au plăcut întotdeauna rolurile de caracter, pentru că nu se credea frumoasă. A jucat alături de Ion Iancovescu, Mişu Fotino, Birlic şi mulţi alţii. 

03
/03
/15

MEMORIA CULTURALĂ Sandina Stan s-a născut şi a crescut la Iaşi într-o familie de artişti: “mama avea darul cântului şi un frate - pe cel al mânuirii arcuşului”. După ce a terminat liceul şi anunţând că vrea să se înscrie la Conservator, părinţii i-au spus că lucrul acesta poate să fie admis doar dacă îşi mai ia o licenţă. Astfel, a urmat în paralel cursurile de la Conservator şi pe cele de la Drept.