Gil Hovav: „«Poveste despre dragoste și întuneric» – o citești și înțelegi cu adevărat Israelul”
https://www.ziarulmetropolis.ro/gil-hovav-poveste-despre-dragoste-si-intuneric-o-citesi-si-intelegi-cu-adevarat-ce-inseamna-sa-fii-israelian/

INTERVIU Vedetă de televiziune, jurnalist, autor de reţete culinare, scriitor, vocea care întâmpină călătorii pe aeroportul din Tel Aviv. Gil Hovav vorbeşte cu aceeaşi pasiune despre literatură, mâncarea de stradă din Israel şi actorii de la Hollywood.

Un articol de Adina Scorţescu|13 iunie 2016

La 54 de ani, Gil Hovav este un fel de Jamie Oliver al Israelului. Călătorește prin toată lumea în căutarea celor mai bune restaurante (a fost impresionat de „Lacrim și sfinți”, la București), ține conferințe despre bucătăria din Israel și despre ebraica modernă (stră-străbunicul său, Eliezer Ben-Yehuda, a fost principalul promotor al renașterii limbii ebraice ca limbă vorbită în Palestina), scrie foodoirs. În România a venit prima oară acum zece zile, cu ocazia Bookfest.

Spuneați la un moment dat că Israelul n-are o bucătărie națională. Ce înseamnă asta?

Dacă mănânci feluri de mâncare din Italia, de exemplu – nu contează dacă e vorba de nordul sau sudul țării -, îți dai seama clar că e vorba de bucutăria italiană. La fel și cu băcătăria thailandeză. O recunoști ușor, nu o poți confunda cu cea japoneză, indiană sau cu altă bucătărie asiatică, datorită anumitor caracteristici care se regăsesc, ca o linie fină, în întreaga bucătărie. În Israel, nu avem așa ceva.

Există evrei din 70 de țări, care au venit în Palestina, la început, și care și-au păstrat obiceiurile culinare. Deci totul e un mare amestec. Și nu vrem să-i dăm o unitate. Adică nu ne propunem, de exemplu, să gătim totul cu ulei de măsline. Pentru că, dacă gătești niște feluri poloneze, de exemplu, ar fi greșit să folosești ulei de măsline. Deci diferențele se păstrează. Cam ca diferența între SUA și Canada. În SUA, e un melting pot; toți care merg acolo, vor să devină americani. Canada e mai mult o cuvertură făcută din diverse bucăți de material. Cam așa e și Israelul – un fel de grădină zoologică.

Cum ați început cariera în jurnalism?

Era un student foarte prost la Universitatea Ebraică din Ierusalim, învățam araba și franceza. Ca să mă întrețin, am avut patru joburi: barman la hotelul Sharaton, barman într-un băruleț mai dubios, plin de criminali, profesor de arabă; și făceam curat în casele oamenilor. Dar nu era de ajuns. Un prieten mi-a zis: „De ce nu încerci la ziarul local?” M-am dus acolo, m-au întrebat despre ce aș scrie; habar n-aveam că eu trebuia să-mi aleg temele. Așa că mi-au zis să scriu despre ce știam – despre băuturi. Mai târziu, am trecut la mâncare.

Ați început cu presa scrisă, ați făcut și radio, și televiziune, ați scris romane, aveți propria editură. De ce ați abordat atâtea zone?

Prima mea dragoste a fost presa scrisă. Îmi place să scriu. Dar, ca peste tot în lume, presa scrisă este în recesiune, bugetele sunt din ce în ce mai mici. Așa că m-am mutat la televiziune. Plătește mai bine; dar am grijă mereu ca televiziunea să nu fie jobul meu principal. Pentru că e prea superficială. Dar, dacă o faci din când în când, e amuzant. În rest, e vorba doar despre comunicare – radio, Internet; orice are legătură cu spusul poveștilor.

De ce credeți că bucătarii au devenit așa de celebri în ziua de azi, chiar mai cunoscuți decât unii cântăreți, scriitori?

Bucătarii sunt noile staruri rock; în Israel, în SUA, în Anglia; probabil că și în România. Cred că publicul se atașează ușor de show-urile cu și despre mâncare; pentru că ăsta e un subiect despre care fiecare are o opinie. Toți oamenii cred că știu să gătească, apoi îi văd pe oamenii ăștia la televizor și vor să-i imite. Mie nu-mi prea place fenomenul ăsta, cred că e un pic exagerat. Un bucătar e un bucătar și gata; nu e un filosof.

Povestiți despre rețetele învățate de la bunica marocană. Aveți o fetiță de 13 ani. Credeți că e important să-i transmiteți aceste rețete, ca parte din cultura familiei?

Sigur că da. Kubaneh, un tip de pâine din Yemen, felul meu preferat de mâncare, vine de la cealaltă bunică a mea, care era din Yemen. Când eram copil, o mâncam în fiecare sâmbătă dimineață. Iar acum o pregătesc în fiecare sâmbătă, pentru fiica mea. E important să mențin tradiția. Cred că o parte din valorile familiei se transmit prin ceea ce gătim. Ea încă nu gătește, dar mie îmi face plăcere s-o văd mâncând ceea ce mâncam și eu, când eram copil.

Călătoriți mult și țineți conferințe despre cultura Israelului, despre mâncare, despre limba ebraică. Ce le-ați recomanda celor care vizitează pentru prima dată Israelul?

Mâncarea de stradă. Nu e absolut nevoie să mergi la restaurante. Încearcă falafel, hummus, shawarma, pizza. Totul se vinde la tarabele de pe stradă și e foarte bun.

Să viziteze Ierusalimul, dar să locuiască în Tel Aviv, pentru că e mult mai plăcut. Tel Aviv e unul dintre cele mai urâte orașe din lume, dar e așa de cald, de primitor, de prietenos! E minunat să locuiești acolo.

Apoi, să nu crezi că vei călători într-o țară a evreilor. În Israel sunt mulți arabi, mulți creștini, musulmani. Israelul e un mix de națiuni. Și nu veni la noi în iulie și august, pentru că e groaznic de cald.

În afară de articole și cărți de bucate, scrieți și literatură.

Da, scriu ceea ce se cheamă foodoir, adică un memoir legat de mâncare. Am scris trei colecții de povestiri – toate despre familia și copilăria mea în Ierusalim. Dar, la finalul fiecărei povestiri, am adăugat o rețetă a felului de mâncare pe care-l savuram când s-a întâmplat povestea. Pentru mine, mâncarea, gustul sunt o linie directă către memorie. Deci, când scriu povești despre rudele mele, îmi amintesc mereu ceea ce mâncam.

MOL_1461

Gil Hovav și Mircea Dinescu, la Bookfest

Cred că, în cadrul literaturii, e loc și de mâncare. În ziua de azi, foodoir-ul a devenit un gen foarte popular. Sunt multe cărți scrise în SUA, în Europa. Habar n-aveam că scriu un gen popular. Pur și simplu mi-a venit în mod natural să scriu așa. Deși, când mă așez la birou și vreau să scriu literatură, sigur va include mâncare. Și nu mi-e rușine de asta, îmi place la nebunie.

Faceți muncă de cercetare, pentru rețete?

Rareori. Am început să gătesc ca să-mi amintesc de bunica mea, care mă dădea afară din bucătărie și care n-a lăsat în urmă un caiet de rețete sau ceva de genul ăsta. Pentru unele rețete, a trebuit să fac interviuri cu mătușile, ca să ajung la gustul corect. Dar e prea mult să numesc asta „cercetare”. Scriu despre mâncare de 30 de ani, deci, de obicei, când scriu despre o rețetă, e vorba de ceva la care m-am gândit să încerc acasă. Nu mă duc în nu știu ce sat uitat de lume, unde întreb o băbuță despre o rețetă din Tunisia…

Și gătesc ca orice om. Fac cumpărături de la piață sau de la supermarket.  Seara, mă întorc de la muncă, partenerul meu ajunge și el peste două ore. Fiica noastră își face temele pe masa din bucătărie. Eu pregătesc ceva și mâncăm împreună. Câteodată îmi reușește, altădată nu. Câteodată, fiica îmi spune: „OK, hai să comandăm o pizza! E prea proastă mâncarea, nu pot s-o mănânc.” (râde)

Cum se face că un realizator de emisiuni TV, ca dumneavoastră, nu se uită la filme sau la televizor?

Când eram mic, televiziunea era ceva nou. Aveam șase ani când a apărut în Israel. Și era considerată Diavolul. „Oamenii trebuie să citească niște cărți, nu să se uite la TV.” Așa că, de fiecare dată când mă apropiam de televizor, bunică-mea mă depista și striga la mine: „Mai bine citește o carte!” Și asta mi-a rămas în minte. De câte ori am ocazia să mă uit la televizor, mă gândesc: „Ia stai un pic, sunt atâtea romane bune pe care nu le-am citit!”

Cu filmele, e altceva. La începutul anilor ’90, partenerul meu și-a făcut studiile postdoctorale în Standford, California. Deci am locuit în San Francisco trei ani și jumătate. Eu eram corespondent pentru două ziare israeliene. Despre ce puteam eu să scriu de acolo?! Despre film. Deci, deși locuiam în San Francisco, zburam la Hollywood, ca să intervievez starurile. Am urât chestia asta! Sunt așa de tâmpiți… Bărbații n-au inteligență. Femeile au ditamai sânii și vorbesc stupizenii, ca să-și vândă filmul. (râde) Așa că am făcut un legământ: niciodată în viața mea nu voi mai vedea un film făcut de cineva care are pașaport american. Și, de 30 de ani, mi-am ținut promisiunea. Sunt foarte mândru de asta.

Așa că văd filme europene, japoneze etc. Filmele de la Hollywood sunt poarte predictibile. Cineva își aprinde țigara, rezultă că e ucigaș în masă. Are dinții strâmbi, sigur e tot personaj negativ. Să fim serioși, viața e mai interesantă de atât.

Dar Woody Allen?

Woody Allen e cool. El e o excepție. (râde)

Deci ați încălcat jurământul?

Singura data când l-am încălcat a fost acum câțiva ani, când prietenii mi-au zis: „Fii atent, s-a făcut un film american despre tine! E musai să-l vezi.” Era vorba de Ratatouille. Am plecat de la film după 15 minute. Fiecare propoziție care începea… știam deja gluma care o să urmeze. Tiparul e așa de gros în filmele americane încât nu mă pot surprinde.

Cum suntem la un târg de carte, recomandați-mi trei romane care vă plac.

În primul rând: cea mai bună carte scrisă vreodată – „Candide”, de Voltaire. E Biblia mea! Am citit-o în ebraică, în franceză și o tot recitesc. Cred că e cea mai amuzantă și plină de spirit carte care a fost scrisă vreodată. Și e foarte scurtă, deci e ușor de citit.

Apoi: toate lucrările scrise de Natalia Ginzburg, o scriitoare italiană.

Dacă e să vorbim de scriitori israelieni, „Poveste despre dragoste și întuneric” a lui Amos Oz a fost o experiență care mi-a schimbat viața. E o carte pe care am recitit-o, deși e foarte lungă. De obicei nu citesc cărți lungi; femeile reușesc să le citească. Am întrebat-o la un moment dat pe o prietenă de ce crede că se întâmplă asta și mi-a răspuns: „Pentru că noi suntem construite pentru o relație!” (râde) Deci, să citești „Poveste despre dragoste și întuneric” este ca și cum ai fi într-o relație; e o carte extraordinară. O citești și înțelegi cu adevărat ce înseamnă să fii israelian.

Dacă ar fi să faceți o paralelă între această carte minunată și un fel de mâncare din Israel?

Aș zice că se aseamănă cu cholent – o tocăniță tradițională care se mănâncă sâmbăta, foarte sățioasă și foarte complexă; are carne, cartofi, morcovi, fasole, sos… E foarte bogată. La fel și cartea lui Amos Oz – are de toate în ea. Deși e scrisă cu mare eleganță, iar cholent-ul nu e deloc o mâncare elegantă; dar e foarte bună! Tocmai i-am făcut un compliment cărții. Și felului de mâncare! (râde) 



11
/06
/21

Triumf Amiria și Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) îi invită pe traducătorii profesioniști și amatori la un atelier de traducere queer cu profesoara universitară Ruxandra Vișan și traducătoarea Laura Sandu în cadrul secțiunii de literatură a proiectului.

08
/06
/21

„Unică în acest roman este vocea naratorului său, un amestec de Holden Caulfield și Karl Ove, maghiar și român, idealist și cinic, hibrid în multe sensuri, încercând să găsească claritatea, fără să știe de ce, dintr-un pur instinct moral și estetic, și fără să știe cum. Dacă acceptăm pactul autobiografic al cărții, atunci înțelegem lumea din care a ieșit unul dintre poeții cu adevărat originali ai noii generații. Mărcile lui lirice apar surprinzător și discret, ca mici puncte incandescente, și în proza fluidă și simplă prin care e spusă povestea anilor de rătăcire ai lui Dósa, probabil cel mai important scriitor maghiar de limbă română de azi.” (Adrian Lăcătuș).

01
/06
/21

Noul episod dedicat istoriei documentarului românesc de Cineclubul One World Romania aduce prim-plan trei personalități literare - Nina Cassian, Radu Cosașu și Geo Bogza. Până la 25 iunie pot fi văzute online, gratuit, cinci documentare de scurtmetraj din anii `60 la care şi-au adus contribuţia cei trei cunoscuţi scriitori.

31
/05
/21

O nouă carte care a ținut prima pagină a publicațiilor din întreaga lume în ultimii ani a apărut zilele acestea în traducere în colecția ANANSI World Fiction. Este vorba despre ”Niciun prieten, doar munții”, volum de memorii al cunoscutului refugiat iranian de etnie kurdă Behrouz Boochani, o istorie tăioasă ce descrie poveștile adevărate ale refugiaților de pe Insula Manus, din Papua Noua Guinee, unde autorul a fost închis în 2013, după ce a fost prins încercând să intre cu barca în apele teritoriale ale statului australian.

30
/05
/21

„Mi se pare că mai degrabă aș putea fi învinuit de lăcomie, de beție, de superficialitate, de indiferență, de orice doriți”, îi scrie Cehov lui A.N. Pleșcev, prietenul lui, la 1888, „însă nu de dorința de a părea ori de a nu părea ceva. Nu m-am ascuns niciodată! Dacă dumneavoastră îmi sunteți drag, sau Suvorin, sau Mihailovski, n-o ascund nicăieri”.

28
/05
/21

Cum a arătat copilăria pentru trei dintre cei mai cunoscuți artiști rock din toate timpurile – Bruce Springsteen, Freddie Mercury și Keith Richards?

20
/05
/21

Luni, 24 mai, începînd cu ora 19.00, pe paginile Facebook Polirom și Librăria Humanitas de la Cișmigiu (facebook.com/polirom.editura•facebook.com/LibrariaHumanitasDeLaCismigiu), Andreea Răsuceanu va intra în dialog cu redactorii Alecart, pornind de la romanul „Vîntul, duhul, suflarea”, recent publicat la Editura Polirom, în colecția „Fiction Ltd”.

17
/05
/21

Noi, copiii din Bahnhof Zoo de Christiane F este una dintre acele cărți care nu te lăsa indiferent. Adicția în rândul adolescenților este văzută din interiorul unei povești de viață reale. Cum te afunzi într-o experiență traumatizantă, consumul de heroină, din dorința de a aparține, de a simți că ești important pentru cei din jur și că ceea ce trăiești are o intensitate ieșită din comun? Și ce șanse ai cu adevărat să o poți depăși?