Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul „Prietenul visătorilor şi al învinşilor” de Andrei Crăciun, recent publicat în colecţia „Ego. Proză”.
Un articol de Ziarul Metropolis|25 mai 2021
Aceasta este povestea unui tînăr care pleacă acum, în mileniul al III-lea, pe urmele unui scriitor născut la Brăila în 1884. Numele scriitorului este Panait Istrati şi el a cutreierat pămîntul în lung şi în lat, cu inima plină şi buzunarele goale, trecînd prin Cairo, Napoli, Paris, Damasc, Beirut, Geneva sau Moscova, îndrăgostindu-se, lucrînd ca băiat de prăvălie, zugrav, mecanic, gazetar sau docher, ajungînd la sanatoriul de tuberculoşi, tăindu-şi beregata în încercarea neizbutită de a se sinucide, împrietenindu-se printre alţii cu Nikos Kazantzakis şi Romain Rolland. Tînărul din prezent umblă neîncetat în trena lui Panaitaki şi îi povesteşte celui de atunci toate cîte mai sînt pe lume, salbă de istorii adevărate şi fantastice, încîntătoare şi revoltătoare deopotrivă.
PRIETENUL VISĂTORILOR ȘI AL ÎNVINȘILOR de Andrei Crăciun (fragment)
Și intrând în Moscova iar am căzut în genunchi, Panaitaki, fiindcă într-un parc enorm un om, neîndoielnic un rus, se dădea singur mat cu nebunii, exersând un final pe care atât de bine îl cunoșteam.
Îl priveam, în genunchi cum eram, vegheat de femeia iubită, îl priveam și mă gândeam la ziua aceea în care tu și Kazantzakis ați fost să îl vedeți pe Gorki, amarul, la ziua aceea în care, tot așteptând miracolul, urlai de fericire, ca un copil etern, de câte ori îți aminteai un cuvânt în limba tatălui tău, și apoi încă unul, și încă unul. Urlai de fericire strigându-i: bine ai venit!, bine ai venit! Sau cel puțin așa ne-a povestit Kazantzakis.
Nici tu, Panaitaki, la fel ca Babajide al meu, nici tu n-ai apucat să joci niciodată șah cu tatăl tău și să-l învingi, așa cum trebuie să învingă fiii. E cumplit.
Panitaki, și mai trebuie să știi ceva: în orașul nostru erau doar cinci maeștri: maestrul Gârbă, maestrul Lazarone, maestrul Cucu, maestrul Scarlat și tata. Tata, însă, nu se mai arăta. Dă-mi voie, dă-mi voie să-ți povestesc.
În dimineața aceea, orașul nostru fu cuprins de liniște. Știam bine acest fel de liniște, cu ea începea vara. Când în sfârșit era liniște, era iulie.
Nu aveam nevoie de calendar, cum nici cetățenii din Königsberg nu aveau nevoie de ceas, cel puțin nu în secolul al XVIII-lea. Știau când e trei și jumătate, după amiază, văzându-l pe micuțul profesor ieșind din casă. Bună ziua, domnule Kant, spuneau, cuminți, cetățenii, iar profesorul Kant își ridica atunci pălăria.
Zeci de ani, în fiecare zi, la ora trei și jumătate, după amiază, profesorul își începea plimbarea. Odinioară fusese tânăr, cu spatele aproape drept, înainte de încheiere se sprijinea de un baston cu care biciuia cocoașa drumului. Dar plimbarea nu începea niciodată înainte de trei și jumătate, niciodată mai târziu. Ziua în care profesorul nu a ieșit pe stradă a fost ziua în care a murit.
La noi era la fel, noi nu-l aveam pe profesorul Kant, dar aveam liniștea. Și când venea liniștea, orașul nostru era deja lovit de vipie, bărbații se furișau prin pădure și când o tânără fată le tăia calea o sprijineau de un stejar și o iubeau în treacăt.
Soarele îi căuta atunci să le ardă ceafa și să le ia mințile, ei isprăveau repede iubirea, tinerele fete își trăgeau chiloții și sufletul și plecau mai departe prin viață, uneori triste. Iar bărbații, melancolici, Panaitaki, zăboveau în pădure până se stingeau flăcările în cer.
În povestea aceasta, întotdeauna se auzea o voce care spunea:
S-a făcut iulie. Vin maeștrii.
Primul se lăsa văzut maestrul Gârbă.
El era neobișnuit, masiv și grav. Nu zâmbea niciodată, ca și cum ar fi fost fiul unei apașe care ar fi ajuns, cine știe cum, cândva la noi în oraș.
Își sculpta trupul ca un grec vechi. Era lung și se lupta cu fiarele, le împingea, le ridica deasupra capului și în fiecare dimineață înainte de micul dejun făcea o mie de flotări. Umbla vorba că se antrenează ca pentru un război, ținând, între dinți, un cuțit, dar asta probabil era numai o exagerare, Panaitaki.
Adevărul era că, la noi în oraș, nimeni nu văzuse până la el un om care să fugă pe drum fără să-l alerge nimeni, doar pentru sănătatea trupului.
Maestrul Gârbă avea o privire de șarpe, care nu i se potrivea, fiindcă nu era șiret. Toți știam cum va fi: va coborî cu pas soldățesc dinspre stadion, craniul său orbitor se va plimba pe sub felinarele stinse, va avea pieptul bombat și la subțiori va duce o tablă subțire de șah. Iar tabla aceea nu va fi tocmai o tablă, ci doar un carton vechi de douăzeci de ani, peste care timpul refuzase să treacă.
Totul la maestrul Gârbă amintea de ordine și de armonie. Îmi imaginam că are, la Atena, deasupra cetății, un zeu numai al lui.
Andrei Crăciun (n. 1983) este ziarist, poet, eseist, dramaturg şi prozator. Are studii superioare în administraţie publică, ştiinţe politice, istoria ideilor şi mentalităţilor, cultură şi civilizaţie ebraică. A studiat la Bucureşti, Madrid şi Tel Aviv. Şi-a marcat epoca în gazetărie, fiind desemnat, pe rînd, talentul anului, cel mai bun tînăr jurnalist de cultură, editorialistul anului şi reporterul anului, între 2005 şi 2012. În prezent este doctorand în ştiinţe politice la Universitatea din Bucureşti, cu o teză despre biografia politică a lui Panait Istrati. La Editura Polirom, a mai publicat poemele-roman Aleea Zorilor (2017) şi Şi fericirea era obligatorie (2019) şi biografia romanţată Cioran. Ultimul om liber (2020).
Nici tu, Panaitaki, la fel ca Babajide al meu, nici tu n-ai apucat să joci niciodată șah cu tatăl tău și să-l învingi, așa cum trebuie să învingă fiii. E cumplit.