Ziarul Metropolis vă prezintă un fragment din romanul „Cât aur ascund aceste coline” de C Pam Zhang, roman nominalizat la Man Booker Prize, publicat în colecţia Babel a Editurii Nemira, în traducerea semnată de Silvia Năstăsie.
Un articol de Liliana Matei|26 mai 2021
În California, goana după aur e pe sfârșite. Lăcomia și sărăcia merg mână-n mână, dorința de supraviețuire nu are compas moral. Nu e un loc potrivit pentru Lucy și Sam, două fetițe de origine chineză rămase orfane, dar ele au o misiune: trebuie să-și îngroape tatăl în singurul fel care îl poate absolvi de trecut. În acest ținut potrivnic, ele nu încearcă doar să supraviețuiască, ci și să-și găsească un loc pe care să-l poată numi acasă. Așa începe o călătorie extraordinară printre oase de bizon gigantice, urme de tigru, secrete de familie, rivalități, dar și speranțe pentru un altfel de viitor.
O poveste grandioasă în care se împletesc marile mituri ale Vestului cu simbolismul chinez, „Cât aur ascund aceste coline” anunță o voce literară spectaculoasă. Cu ecouri din Colson Whitehead, cartea reprezintă o recuperare necesară a memoriei miilor de imigranți chinezi care au lucrat la căile ferate americane, fără ca numele lor să fie menționate în vreo istorie.
FRAGMENT
„Ceea ce aproape c-ar putea face o fată să râdă este cum a ajuns Ba pe aceste coline ca să caute aur. Ca încă vreo câteva mii, s-a gândit că iarba aurie a acestui pământ, sclipirea ca de bănuți întinși la soare erau promisiuni ale unui câștig încă și mai mare. Dar niciunul dintre cei care au venit să sape în vest nu s-a gândit la setea neostoită a pământului, la cum avea să le soarbă sudoarea și puterile.
Niciunul dintre ei nu s-a gândit la cât de zgârcit era. Mulți au ajuns prea târziu. Bogățiile fuseseră dezgropate, secătuite. Pâraiele nu dădeau aur. Pământul nu dădea rod. În schimb, au găsit un dar mult mai searbăd, ascuns în dealuri: cărbunele. Un om nu se putea îmbogăți din cărbune, nici nu-l putea folosi pentru a-și hrăni ochii ori imaginația. Deși îi putea hrăni familia, cât de cât, cu gândaci și resturi de carne, până când, într-o zi, nevasta lui, vlăguită de atâta visare, murea dând naștere unui fiu. După asta, banii pentru mâncarea ei se puteau duce pe băutură. Luni întregi de speranță și de economii duceau la asta: o sticlă de whisky și două morminte săpate acolo unde nu aveau să mai fie găsite vreodată. Ceea ce aproape c-ar putea face o fată să râdă – ha! ha! – este că Ba i-a adus aici ca să dea lovitura, iar acum ar fi în stare să ucidă pentru doi dolari de argint.
Așa că fură. Iau ce le trebuie ca să fugă din oraș. Sam se împotrivește, la început, cu aceeași încăpățânare dintotdeauna.
— N-am făcut rău nimănui, stăruie Sam.
Dar ai vrut, nu? gândește Lucy. Însă spune:
— Orice poate fi o fărădelege, când vine vorba de unii ca noi. O să inventeze și-o lege, dacă e nevoie. Nu-ți amintești?
Bărbia lui Sam se ridică, dar Lucy simte șovăiala. În ziua asta fără nori simt cum îi biciuie ploaia. Amintindu-și când furtuna răsuna înăuntru și nici măcar Ba nu putea face nimic.
— Nu putem rămâne aici, spune Lucy. Nici măcar ca să-l îngropăm.
În cele din urmă, Sam încuviințează. Se târăsc până la școală, cu burțile prin noroi. Le-ar fi prea ușor să devină ceea ce alții le spun deja că sunt: animale, hoți de joasă speță. Lucy se strecoară pe lângă clădire, să găsească un loc pe care îl știe ascuns de tabla de scris. Dinăuntru se aud voci. Citirea are un ritm aproape sacru, cu bubuitoarele întrebări ale învățătorului Leigh și corul de răspunsuri ale copiilor. Lucy mai‑mai că-și ridică vocea ca să li se alăture. Dar au trecut mulți ani de când nu i se mai îngăduie să intre. În banca în care stătea ea sunt astăzi doi elevi noi. Lucy își mușcă obrazul până îi dă sângele și dezleagă iapa sură a învățătorului Leigh, Nellie. În ultima clipă, ia și desagile lui Nellie, încărcate cu ovăz.
Când se întorc acasă, Lucy îi spune lui Sam să strângă tot ce le trebuie dinăuntru. Ea rămâne afară, cu ochii țintă la șopron și grădină. Înăuntru: bufnituri, zdrăngăneli, zgomotele suferinței și ale furiei. Lucy nu intră; Sam nu cere ajutor. Un zid nevăzut s-a înălțat la bancă, atunci când Lucy s-a târât pe lângă Sam ca să ajungă cu degetele ei gingașe la bancher.
Lucy lasă un bilet la ușă pentru învățătorul Leigh. Se străduiește să găsească vorbele pompoase pe care le-a învățat de la el cu ani în urmă, de parcă ele ar putea fi o mărturie mai puternică decât cea a furtului lor. Nu izbutește. Scrisul ei de mână umple pagina de la un capăt la altul cu îmi pare rău.
Apare Sam, cu saci de dormit, câteva provizii, o oală, o tigaie și cu geamantanul vechi al lui Ma. Îl târâie prin praf, aproape la fel de lung cât e un om de înalt, cu încuietorile de piele aproape pocnind. Lucy nu-și poate închipui ce suvenire a împachetat Sam și nici nu ar trebui să îngreuneze prea mult calul, dar încordarea dintre ei îi face pielea de găină. Nu spune nimic. Doar îi dă lui Sam un morcov uscat, ultima lor fărâmă dulce pentru multă vreme. O ofrandă de pace. Sam îndeasă jumătate în gura lui Nellie, jumătate în buzunar. Această dovadă de bunătate o mai liniștește pe Lucy, chiar dacă de ea se bucură un cal.
— Ți-ai luat la revedere? întreabă Lucy, în timp ce Sam aruncă sfoara peste grumazul lui Nellie și se-apucă să facă niște noduri.
Sam doar mormăie ceva, punând un umăr sub geamantan ca să-l poată ridica. Fața lui maronie se înroșește, apoi se învinețește, de la efort. Lucy pune și ea umărul. Geamantanul trece printr-o buclă a sforii și lui Lucy i se pare că aude un ciocănit dinăuntrul lui. De lângă ea, Sam întoarce repede capul. Fața îi e întunecată și dinții albi, dezveliți. Frica o înfioară pe Lucy. Se dă înapoi. Sam continuă să lege sfoara. Lucy nu intră să-și ia la revedere de la trupul neînsuflețit. A avut destulă vreme de dimineață. Și adevărul-adevărat e că Ba a murit odată cu Ma. Trupul ăla era de trei ani și jumătate golit de omul pe care l-a purtat cândva. În sfârșit, vor merge destul de departe încât să nu-i ajungă fantomele din urmă.
Lucy, fetițo, spune Ba, șchiopătând în visul ei, ben dan. E în toane bune, cum i se întâmplă foarte rar. Folosind cea mai blândă ocară, cea cu care ea a crescut. Încearcă să se întoarcă și să-l vadă, dar gâtul nu i se mișcă. Ce te-am învățat eu? Începe de la tabla înmulțirii. Dar nici gura nu i se mișcă. Nu-ți mai amintești, ai? Întotdeauna încurci totul. Luan qi ba zao. Ptiu! Îl aude cum scuipă, dezgustat. Tropăitul inegal al piciorului schilod, apoi al celui sănătos. Nimic nu-ți iese. Cu cât ea creștea, cu atât Ba se micșora. Mânca rar. Ce înghițea părea să-i hrănească doar arțagul, care i-a rămas aproape, ca un servitor credincios. Dui. Așea. Încă vreo câțiva scuipați, din ce în ce mai departe de ea. Încep insultele de la băutură. Trădătoare mică. După ce s-a lăsat de matematică, le-a umplut cocioaba de cuvinte. Un vocabular bogat pe care Ma nu l-ar fi îngăduit niciodată. Rahat puturos – gou shi.”
