Ingmar Bergman: spațiul privat
https://www.ziarulmetropolis.ro/ingmar-bergman-spatiul-privat/

O incursiune în lumea lui Ingmar Bergman, creionată de scriitoarea norvegiană Linn Ullmann, fiica regizorului, în romanul „Nelinişte”, publicat în 2015 şi apărut recent şi în limba română, la Editura Polirom.

Un articol de Alina Vîlcan|1 iulie 2020

Neliniște este un roman despre memorie și uitare, despre dragoste și distanțe, despre părinți și moșteniri de familie, despre ceea ce e vizibil și ceea ce rămâne ascuns.

Mai întâi a fost o carte pe care regizorul Ingmar Bergman și Linn Ullmann, jurnalistă și scriitoare, și-au propus să o scrie împreună. Nu au mai scris-o. La opt ani de la moartea lui Bergman, Ullmann a publicat acest roman – cronica unei familii neobișnuite, în centrul căreia se regăsește chipul tatălui.

Ingmar Bergman și Liv Ullmann

Linn Ullmann, născută în anul în care apărea Persona (1966), este fiica cineastului Ingmar Bergman și a actriței norvegiene Liv Ullmann. Părinții săi s-au despărțit pe când ea avea trei ani. Rămasă în grija mamei, a locuit în Norvegia și în Statele Unite, revenind însă, în fiecare vară, la Hammars, reședința tatălui său de pe insula suedeFårö. Bergman cumpărase proprietatea de la Marea Baltică pentru a se stabili aici împreună cu Liv Ullmann. Este spațiul în care, timp de decenii, regizorul s-a întors an de an, de la sfârșitul lui aprilie până la sfârșitul lui septembrie și unde, spre finalul vieții, s-a stabilit definitiv. A murit la Hammars și a fost înmormântat pe insulă. Tot aici, îl surprinde Ullmann în cartea sa.

Scriitoarea se apleacă asupra figurii tatălui cu grija cu care te apropii de imaginea marilor artiști. Îl privește, încearcă să îl înțeleagă, sortează amintiri întrebându-se ce a fost și ce nu a fost adevărat.

Și, mai ales, trece în revistă detalii din cotidianul lui Bergman, așa cum i s-au întipărit în minte la Hammars. Bergman își începe zilele cu o baie în piscină, apoi se închide în birou unde lucrează (scrie) până la orele prânzului, neacceptând să fie deranjat. După-amiezile citește, la același birou, privind marea.

Bergman a transformat un hambar într-un cinematograf, unde în fiecare zi, cu excepția duminicilor, la ora 15.00, rulează un film. Este obsedat de punctualitate, de ordine. Ține un jurnal, așa cum a făcut și mama lui și așa cum își încurajează la rândul său fiii și fiicele să facă, încă din copilărie, pentru a nu uita.

Pedalează o bicicletă roșie, de damă. Conduce un jeep roșu, mereu cu viteză, după-amiaza târziu, până la feribot și de acolo până în cel mai apropiat oraș, Fårösund, doar ca să-și cumpere ziarele. Casetele cu filme din biroul lui sunt împrumutate de membrii familiei numai după ce aceștia și-au notat numele într-o agendă. Bătrân, ia la ora 1.00 PM același prânz – o omletă. Despre tatăl lui, preot într-o biserică din Stockholm, nu vorbește. Iar cu Dumnezeu pare să se împace atunci când constată că dacă nu ar exista, nici muzica lui Bach nu ar putea să existe. Este un împătimit al muzicii clasice.

Bergman ține uneori ședințe cu copiii săi când aceștia îl vizitează la Hammars. Ferestrele din casele lui sunt mereu închise. Apreciază pragmatismul femeilor – fie că acestea îi sunt soții, iubite sau angajate. Viața lui sentimentală pare un carusel nebunesc, în care trec în viteză cinci soții și nouă copii. Actrița Liv Ullmann este singura femeie cu care a avut un copil fără a fi căsătoriți.

În ultimele luni de viață, imobilizat într-un scaun cu rotile, Bergman încurcă întâmplările. Uită, din ce în ce mai mult, până când nu-și mai amintește nimic. Încă o dată, memoria își pedepsește slujitorii cei mai credincioși. Înainte însă de a-și pierde luciditatea, Bergman își regizează ultimul spectacol, căci fiecare detaliu trebuie să fie la locul său, niciodată nu e loc pentru întâmplător: propria înmormântare. Iar la înmormântarea lui „au venit sinucigașii, cavalerii, încornorații, muzicienii și clovnii. A venit burghezia, dar și reginele. A venit cel puțin un prinț. Hamlet”.

Linn Ullmann își înregistrează tatăl pe un reportofon. Va scrie o carte. E proiectul lor. Renunță să mai înregistreze atunci când memoria cineastului cedează pentru totdeauna. Va transcrie înregistrările după șapte ani, în nopți de insomnie. Fragmente din aceste conversații sunt redate în roman.

În forma sa finală, cartea radiografiază cu minimalismul specific artei nordice și cu o incontestabilă finețe a decupajului – spațiul personal al autoarei acolo unde acesta se intersectează cu existențele părinților săi. Însă personalitatea lui Bergman – Bergman-omul, Bergman-tatăl – acaparează prim-planul. Detaliile vieții personale a cineastului devin centrul de greutate al romanului. Și nici nu ar fi putut să fie altfel.

Bergman a transformat un hambar într-un cinematograf, unde în fiecare zi, cu excepția duminicilor, la ora 15.00, rulează un film. Este obsedat de punctualitate, de ordine. Ține un jurnal, așa cum a făcut și mama lui și așa cum își încurajează la rândul său fiii și fiicele să facă, încă din copilărie, pentru a nu uita.

13
/06
/21

Unele cărți te pot însoți oriunde și oricând. Ele conturează un orizont mai generos. Ziarul Metropolis vă invită să descoperiți trei romane noi, recent apărute în România, care vă pot bucura oriunde și oricând.

11
/06
/21

Triumf Amiria și Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) îi invită pe traducătorii profesioniști și amatori la un atelier de traducere queer cu profesoara universitară Ruxandra Vișan și traducătoarea Laura Sandu în cadrul secțiunii de literatură a proiectului.

08
/06
/21

„Unică în acest roman este vocea naratorului său, un amestec de Holden Caulfield și Karl Ove, maghiar și român, idealist și cinic, hibrid în multe sensuri, încercând să găsească claritatea, fără să știe de ce, dintr-un pur instinct moral și estetic, și fără să știe cum. Dacă acceptăm pactul autobiografic al cărții, atunci înțelegem lumea din care a ieșit unul dintre poeții cu adevărat originali ai noii generații. Mărcile lui lirice apar surprinzător și discret, ca mici puncte incandescente, și în proza fluidă și simplă prin care e spusă povestea anilor de rătăcire ai lui Dósa, probabil cel mai important scriitor maghiar de limbă română de azi.” (Adrian Lăcătuș).

01
/06
/21

Noul episod dedicat istoriei documentarului românesc de Cineclubul One World Romania aduce prim-plan trei personalități literare - Nina Cassian, Radu Cosașu și Geo Bogza. Până la 25 iunie pot fi văzute online, gratuit, cinci documentare de scurtmetraj din anii `60 la care şi-au adus contribuţia cei trei cunoscuţi scriitori.

31
/05
/21

O nouă carte care a ținut prima pagină a publicațiilor din întreaga lume în ultimii ani a apărut zilele acestea în traducere în colecția ANANSI World Fiction. Este vorba despre ”Niciun prieten, doar munții”, volum de memorii al cunoscutului refugiat iranian de etnie kurdă Behrouz Boochani, o istorie tăioasă ce descrie poveștile adevărate ale refugiaților de pe Insula Manus, din Papua Noua Guinee, unde autorul a fost închis în 2013, după ce a fost prins încercând să intre cu barca în apele teritoriale ale statului australian.

30
/05
/21

„Mi se pare că mai degrabă aș putea fi învinuit de lăcomie, de beție, de superficialitate, de indiferență, de orice doriți”, îi scrie Cehov lui A.N. Pleșcev, prietenul lui, la 1888, „însă nu de dorința de a părea ori de a nu părea ceva. Nu m-am ascuns niciodată! Dacă dumneavoastră îmi sunteți drag, sau Suvorin, sau Mihailovski, n-o ascund nicăieri”.

28
/05
/21

Cum a arătat copilăria pentru trei dintre cei mai cunoscuți artiști rock din toate timpurile – Bruce Springsteen, Freddie Mercury și Keith Richards?

20
/05
/21

Luni, 24 mai, începînd cu ora 19.00, pe paginile Facebook Polirom și Librăria Humanitas de la Cișmigiu (facebook.com/polirom.editura•facebook.com/LibrariaHumanitasDeLaCismigiu), Andreea Răsuceanu va intra în dialog cu redactorii Alecart, pornind de la romanul „Vîntul, duhul, suflarea”, recent publicat la Editura Polirom, în colecția „Fiction Ltd”.

17
/05
/21

Noi, copiii din Bahnhof Zoo de Christiane F este una dintre acele cărți care nu te lăsa indiferent. Adicția în rândul adolescenților este văzută din interiorul unei povești de viață reale. Cum te afunzi într-o experiență traumatizantă, consumul de heroină, din dorința de a aparține, de a simți că ești important pentru cei din jur și că ceea ce trăiești are o intensitate ieșită din comun? Și ce șanse ai cu adevărat să o poți depăși?