Unul sau mai mulţi actori, pe o scenă. Aşa se naşte teatrul. Dar ştiţi care este istoria scenei, care este alcătuirea ei şi prin ce diferă un „arlechin” de un „lambrochin”? Vă povesteşte unul dintre cele mai importante nume ale teatrului românesc, Liviu Ciulei.
Un articol de Liliana Matei|26 noiembrie 2014
În anul 1957, regizorul, actorul și scenograful Liviu Ciulei publica în Revista Teatrul, nr.1 (anul II), un articol despre scenă, în capitolul „Mic dicționar teatral”. Mai jos sunt fragmente din acest text:
SCENA
În dramaturgie:
a) locul geografic, imaginat de autor, unde se desfășoară actiunea piesei. (În Furtuna lui Shakespeare: scena, marea, cu o corabie; după aceea, o insulă nelocuită. În Avarul lui Molière: scena e la Paris, în casa lui Harpagon);
b) o diviziune a acțiunii dramatice, determinată fie de schimbarea numărului de personaje care apar în fața publicului, fie de modificarea locului sau timpului de acțiune.
În tehnica teatrală: suprafața de joc, locul din teatru, unde – în timpul reprezentației teatrale – joacă actorii.
În sensul acesta, „a intra în scenă” înseamnă a apărea în câmpul de vedere al spectatorilor. Nu întotdeauna această „suprafața de joc” a fost rezervată exclusiv actorilor. Prin 1467, sub domnia lui Ludovic al XI-lea, „Les Confrères de la Passion” au dat câteva spectacole – primele manifestari de teatru laic amintite la Paris – pe o mare masa de marmoră din palat.
Chiar în clădiri special destinate reprezentațiilor teatrale, scena a devenit un loc rezervat numai pentru actori abia din 1759, când contele de Lauragais a scos băncile și scaunele spectatorilor care mărgineau stânga și dreapta scenei, fapt care l-a costat 12.000 livre, plătite ca despăgubire societarilor Comediei Franceze. În tot teatrul italienesc și franțuzesc, ca și în cel elisabetan, parterul avea locuri în picioare. Abia în 1794 a fost amenajat cu bănci, evitându-se astfel gălăgia și mișcarea necontenită a spectatorilor.
Delimitarea scenei
– în față, printr-o denivelare (între 0,90 si 1,10 m) care formează o buză cu lumini, numita rampă. Distanța dintre linia cortinei și rampă se numește avanscenă. Unele scene sunt despărțite de sală printr-o fossă de orchestra, care – astupată mecanic prin lifturi sau acoperită cu capace – poate deveni proscenium. Scena e despărțită de sală de una sau mai multe cortine, mărginite de două panouri mobile, îmbrăcate în același material, numite arlechine, care se unesc, sus, prin mantoul de arlechin (vizibil când dispare cortina). Denumirea exista din epoca commediei dell’arte: pe acolo, își făcea intrarea în scena personajul Arlechin. În fata mantoului de arlechin, mascându-l, se află o draperie orizontală, numită lambrochin;
– în spate, de așa numitul fund al scenei – un zid neutru care, uneori, e întrebuințat ca „orizont” (suprafața netedă, vopsită în albastru, luminată anume pentru a da impresia unui cer), iar alteori prezintă o deschizatură mare care unește scena cu arierscena.
Susține cu un Like jurnalismul cultural!
– lateral, spre stânga și dreapta, de spatii de degajament ale actorilor si decorurilor, numite culise. Pe pereții laterali, sunt dispuse contragreutăți care ajută la depozitarea decorurilor în podul scenei. De multe ori, există deschizături spre scenele laterale (Seltenbühnen) sau buzunarele scenei, cum se mai numesc. Pereții laterali și fundul scenei sunt tăiați orizontal, la o anumită înălțime, de două sau mai multe pasarele, necesare manevrării decorului;
– în sus, de ceea ce numim podul scenei – spațiu de trei ori mai mare ca scena (la Opera din Paris, construită de Garnier, podul scenei ajunge la 47 de m înălțime) folosit ca depozit de decoruri.
Topografia scenei
Partea stângă (privind din sală) se numește grădină, iar partea dreapta curte (denumiri datând din timpul revoluției franceze, când – înlocuindu-se vechiul repertoriu, în care apăreau regi, regine, prinți etc., cu piese de actualitate – orice aluzie la regalitate a fost suprimată); ele corespund așezării Teatrului regal, care avea în stânga gradina Tuileries, iar în dreapta „la Cour du Carroussel” și s-au substituit denumirilor clasice, după lojile respective, „cotê du roi” și „cotê de la reine”.
Deoarece pâna la începutul secolului al XX-lea, scena era construită în pantă (4 cm la un metru), urcând de la rampă spre fund, mișcarea spre partea dindărăt a scenei „urcă”, iar înaintarea spre public „coboară”. Panta era tăiată, din metru în metru, de drumuri pe care alunecau „catargele” și „chasis”-urile, de care se fixau culisele și care se schimbau cu ajutorul unui cărucior de sub scenă.
Azi, decorul construit tridimensional, ca și cel liber, nu mai îngăduie această panta, care își are originea în primele decoruri ale teatrelor italiene construite de Rafael, Bramante, Palladio, etc.
Între drumuri, scena era prevazută cu trape (1 x 2 sau 1 x 1 metri), capace care permit aducerea eroului de sub scenă în orice parte a suprafeței de joc.
Acestea sunt elementele scenei asa-zise clasice. În realitate, scenele teatrelor variază în privința construcției, adăugând, eliminând sau interpretând unele din aceste elemente, în funcție de scopul artistic urmărit.
1 – Sala; 2 – Spațiul scenei; 3 – Serviciile teatrului (cabine, depozite, etc.); 4 – Podul scenei;
5 – Dedesubtul scenei; 6 – Avanscena; 7 – Trapa; 8 și 9 –Drumuri;
10 – Primul dedesubt; 11 – Al doilea dedesubt; 12 – Al treilea dedesubt; 13 – Fossa orchestrei; 14 – Cadrul scenei;
15 – Lambrochin; 16 – Cortina metalică (contra incendiului); 17 – Cortina; 18 – Mantou de arlechin (orizontal), arlechinii (vertical); 19 – Orga de lumini (tabloul de comanda al luminilor scenei);
20 – Locul contragreutăților; 21 – Fundul scenei; 22 – Primul pod; 23 – Al doilea pod; 24 – Prima pasarelă; 25 – A doua pasarelă.
*Intertitlurile aparțin redacției
FOTO cu Liviu Ciulei: cinemagia
