Interviuri-document cu personalităţi româneşti (1): Oana Pellea
https://www.ziarulmetropolis.ro/interviuri-document-cu-personalitati-romanesti-1-oana-pellea/

EXCLUSIV Jurnalista şi scriitoarea Cristina Rhea a publicat luna aceasta volumul „Românii secolului XXI“, care cuprinde 32 de interviuri cu personalităţi româneşti. Ziarul Metropolis vă prezintă în exclusivitate un fragment din interviul cu actriţa Oana Pellea.

Un articol de Rhea Cristina|18 iunie 2013

EXCLUSIV Jurnalista şi scriitoarea Rhea Cristina a publicat luna aceasta volumul „Românii secolului XXI“, care cuprinde 32 de interviuri cu personalităţi româneşti atât din sfera culturală cât şi din alte domenii importante ale societăţii. Ziarul Metropolis vă prezintă în exclusivitate un fragment din interviul cu actriţa Oana Pellea, realizat în 1999.

În perioada următoare vom mai publica fragmente din interviurile cu Matei Vişniec, Gigi Căciuleanu, Alexandru Paleologu, Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Volumul este disponibil pe www.prouniversitaria.ro (poate fi achiziționat în format print, prin comanda poştală).

13718149_1092699857457104_1523904910_o

Rhea Cristina: Cum aţi defini spiritul uman? Dar Divinitatea? Aţi avut sentimentul că aveţi un destin?

Oana Pellea: Da, am sentimentul că am un destin, la care sînt martor. E un destin care mi se întîmplă. Sînt un om care ia foarte puţine hotărîri – şi aceasta doar cînd limita răbdării sau a suportabilităţii unei situaţii a ajuns la maximum. Hotărîrile mele sînt pe alt plan, nu negate de planul acesta material şi vizibil, iar alegerile mele sînt acolo; pe urmă, e foarte simplu, pentru că sînt, într-un fel, îndrumată şi luată de mînă.

Spiritul uman este totul. Sînt omul care spun (slavă Domnului, de vreo 20 de ani!) că eu consider că sînt ceva, un spirit învelit într-un cauciuc, pe care-l respect, am grijă de el, îl spăl, îl culc, dar care nu are nici o importanţă. Are însemnătate atîta timp cît îi acorzi importanţă! Or, eu nu îi dedic o mare atenţie. Este un cauciuc purtător de Spirit. Pentru mine, e totul. E coasta învelită în pămînt, trebuie să am grijă să-l ocrotesc şi să-l îndrept – ca alegerile mele să nu trădeze acest Spirit.

Pentru mine, totul este să ai caracter. Cum, de exemplu, am rupt relaţii artistice excepţionale, din cauză că, undeva, s-a produs o ruptură de caracter la persoana din faţa mea; atunci, s-a frînt relaţia artistică. E o plată foarte mare, dar altfel nu pot trăi. Nici măcar nu este o alegere, ci pur şi simplu acesta este drumul.

Citiţi şi: Interviuri-document cu personalităţi româneşti (2): Gigi Căciuleanu

Divinitatea… Eu sînt într-o mirare continuă, pentru că dialogul cu Divinitatea este mult mai puternic, mai real, mai material, decît dialogul pe care-l port pe scoarţa aceasta de pămînt. În clipa în care întîlnesc oameni cu care într-adevăr se poate intra în dialog, este unda de Divinitate care ne leagă, şi nu altceva. Poate sună bombastic şi ştiu că am trezit mari cutremure spunînd că mă simt ca un fel de instrument al Iui Dumnezeu, dar nu pot trăda aceasta, pentru că aşa este.

Sigur, este vorba de un om cu păcatele şi erorile lui: sînt mai mult decît convinsă că am enorm de multe greşeli în urma mea. Atunci cînd vine „plata“, nu mă mai minunez, dar acestea sînt lecţii pe care le-am înţeles pe parcursul timpului şi tot de la Bunul Dumnezeu a venit această clarificare, la întrebarea pe care, de regulă, ne-o adresăm tot timpul: „De ce mie?“ Eu nu mă mai interoghez: „de ce?“

Sînt convinsă că există în tre¬cutul meu greşeli majore – făcute de bună voie sau nu (pe cele cu voie, slavă Domnului, în existenţa aceasta, nu prea le ştiu, dar ar trebui să le înţeleg!) –, dar nu sînt conştientă că am făcut vreodată rău în mod voit; însă sînt sigură că s-au întîmplat. Iar „plata“ este normală.

Oana Pellea

Rh. C.: A fi actor este o profesiune sau o vocaţie? Ce reprezintă, pentru dumneavoastră, cuvîntul „teatru“? Cum puteţi defini starea de a fi european a actorului român? Comunismul a încercat să submineze identitatea culturală a Europei de Est. Ce a adus nou şi ce a păstrat România, în acest spaţiu geografic, în privinţa teatrului?

O. P.: Nu pot răspunde la prima întrebare, pentru că nu am vrut să urmez această profesie. Am urît chiar această profesie, din cauză că îl aveam pe tata şi-l vedeam cît „îl costă“. Atunci, pur şi simplu, nu mă interesa şi nu-mi plăcea absolut deloc. Nu ştiu dacă este o vocaţie. Cred că facem în viaţă ceea ce trebuie şi parcurgem drumul spre a înţelege ceva. Noi am venit pe acest pămînt numai ca să învăţăm, să înţelegem şi ca să plătim. Pentru mine, profesia de actor este o formă de a încerca a dărui bucurie şi lumină oamenilor. Dar atît.

Am mai spus odată acest lucru (şi nu am fost crezută, provocînd din nou un fel de foc de paie): dacă mîine mi s-ar interzice, nu ştiu prin ce formă, să mai urc pe scenă sau să mai apar în faţa aparatului de filmat, nu aş trăi nici o dramă. Este iarăşi paradoxal, pentru simpul motiv că sînt convinsă că aş găsi o altă modalitate de a oferi bucurie. Nu fac parte din categoria artiştilor care spun că ar muri fără teatru. Pentru mine, nu e valabil.

Pentru cuvîntul „teatru“, primul termen care îmi vine în minte, este cuvîntul „voluptate“. Există o enormă voluptate de a-i ajuta pe alţii, de a fi pe scenă, de a fi ridicat cu doi metri deasupra unei săli de oameni care vin să se uite la tine. Este un mare privilegiu, pe care eu consider că nu-l merităm nici unul dintre noi, dar ni se întîmplă. Şi atunci, trebuie onorat cît mai curat şi mai responsabil.

Oana Pellea

Starea de a fi european a actorului român… Da, se poate spune că există o deschidere reală. Pentru mine, de patru ani încoace, pot spune că nu mă mai simt un actor român, închis într-o cămăruţă, sau un actor genial în camera de baie şi pe care nu-l ştie nimeni. M-a ajutat Bunul Dumnezeu să joc în foarte multe teatre din Elveţia, Italia, Franţa şi, uşor, pe cont propriu – pentru că e vorba de spectacole „miracol“ (cum le numesc eu): de pildă, „Je m’en vais“ de Marc Doré (cu Sandu Mihai Gruia).

Este ciudat, deoarece, după spectacol, dacă jucăm în italiană, oamenii vin să ne întrebe: „De fapt, unde trăiţi? La Roma sau la Milano?“ Dacă jucăm în Elveţia, ne întreabă: „Unde sînteţi? La Geneva sau la Zurich? În care teatru jucaţi?“ Iar noi le răspundem: „Am venit cu avionul, jucăm acest spectacol şi plecăm în România, unde locuim!“

Atunci sigur că te simţi într-o familie mare, europeană, nu numai acceptat, dar şi privit cu admiraţie: este o mare victorie, a unor oameni care stau, undeva, în Est şi care sînt trataţi mai cu mult respect decît chiar actorii de acolo.

Familia actorului este peste tot la fel, indiferent că se află în Japonia, în SUA; te simţi acasă oriunde, chiar dacă te duci într-un oraş pe care nu-l cunoşti, la capătul lumii, se deschide o uşă şi intri, aşa, ca într-o cutie neagră, plină de praf, dar care este casa ta. În clipa următoare, eşti la tine acasă. E un miracol.

Oana Pellea

Iar limbajul teatral… La conferinţele de presă de la diverse festivaluri, de exemplu, am fost întrebată dacă reacţiile sînt diferite, dacă sînt modificări de atitudine cînd joc în România sau în Elveţia, în Italia ori în Franţa şi am răspuns simplu: „Nu“. Este, din punctul meu de vedere, bazat pe transmitere de emoţie şi adevăr: de orice naţionalitate ai fi, reacţionezi la fel.

Atunci, ai marea bucurie şi satisfacţie că, din Japonia pînă în România, sau de la New York pînă la Geneva, se plînge şi se rîde în aceleaşi momente, lumea se emoţionează în aceeaşi clipă, sau se face băşcălie în acelaşi timp. Nu e nici o diferenţă, oamenii sînt similari prin felul lor de a fi. Totul este ca unda transmisă să aibă putere, iar cel din faţă să vrea să cunoască.

Rh. C.: După 1989, în România este utilizată în mod benefic libertatea de expresie în teatrul românesc? Teatrul are un statut bine definit în societatea contemporană? Căror tipuri de cenzuri le este supus acesta? Pentru societăţile din sud-estul Europei, aflate în tranziţie, teatrul a fost (sau poate deveni), după ’90, o motivaţie politică destul de puternică?

Oana Pellea: Dacă este utilizată în mod benefic libertatea de expresie? Mi se pare normal ceea ce se întîmplă. Pentru că, după ce eşti ţinut într-o carceră şi ţi se deschid gratiile şi te trezeşti într-un cîmp enorm, e normal să încerci de toate. Există încercări ale unor mari regizori, ale unor renumiţi creatori, de regăsire a unor adevăruri care sînt valabile astăzi şi nu acum zece ani, şi chiar în ei înşişi. Sigur că se încearcă forme, de la indignare pînă la extaz. Dar mi se pare un proces normal de căutare. Eu sînt convinsă că lucrurile se vor reaşeza. Mai trăim încă după «cutremurul» comunist.

Dacă teatrul are un statut? Nu ştiu să răspund. Nu cred. Teatrul, ca şi cultura, nu numai la noi, ci peste tot în lume, este Cenuşăreasa societăţii: de ea avem grijă după ce totul este bine, abia atunci mai există bani şi atenţie pentru ea. Nu cred că are un statut bine definit.

Vă pot spune că, în continuare, e nevoie de teatru. Sînt oameni care nu au intrat niciodată într-o sală de teatru şi, dacă fortuit intră, ceva se modifică în structura lor. Deci, ori e vorba de un refuz total, ori se declanşează un set de întrebări: ce este acest miracol, de ce unii stau pe scaun şi se uită într-o cutie neagră şi ce se întîmplă energetic şi uman între aceste două părţi… Teatrul nu este apărat nici de legi încă, dar sînt convinsă că durează. Nu mă pot angaja, de exemplu, în nici un fel de demers al artiştilor pe care-i recunosc şi îi înţeleg în încercarea lor de a cere bani pentru teatru şi pentru producţie.

Există oameni extraordinari care au înţeles aceasta – este meritul, de exemplu, al lui Adrian Sîrbu, care a ajutat teatrul – şi mi se pare un miracol. Dar a mă duce eu, sau a bate eu cu pumnul în masă pentru a spune că e o nedreptate în faptul că nu există bani pentru teatru, eu, ca artist, nu pot face acest lucru – atîta timp cît oamenii nu au ce mînca! Mi se pare – dacă tot spunem că sîntem creatori intelectuali şi avem o zonă superioară de gîndire asupra realităţii – obligatoriu ca noi, artiştii, să avem şi o înţelegere a faptului că trebuie răbdare. Nu înseamnă însă că nu mă lupt de a face rost de bani de la sponsori.

Tipul de cenzură este unic şi este impus de bani. Nu cred şi personal nu am mai trăit o cenzură politică. Mai există o cenzură, care se află pe un alt plan, ce funcţionează foarte ciudat şi care să spunem că e normală, dar e păcat că se întîmplă: o cenzură „invers“, în sensul că, avînd această libertate şi încercînd absolut totul, dar cu lipsă de informaţie majoră, se parcurge cîteodată un drum care a fost deja străbătut în ultimii 20 de ani de cenzură.

Sigur că nu intrăm chiar în zona cenzurii – e o idee care mi-a venit chiar acum – şi atunci e păcat că nu avem că avem acces la tot ce s-a întîmplat în timpul în care noi am fost legaţi de calorifer; pentru că acum reluăm şi reluăm în gol. Dar probabil că e în drumul cunoaşterii şi trebuie parcurs. Cenzura chiar cred că este doar bănească.

O motivaţie politică, în privinţa teatrului? Sigur că poate deveni şi că poate fi folosit şi politic. Teatrul poate fi folosit într-un mod dumnezeiesc sau într-un mod abject. Am văzut ambele faţete. Ca să-ţi alegi motivaţia politică, mie mi se pare foarte aiurea, secundar, minor, în clipa în care trăim sfîrşitul unui mileniu („prea interesant“, vorba domnului Octavian Paler) – chiar şi pentru mine, este „prea interesant“ (mi-aş fi dorit unul mai liniştit). A mă gîndi numai la motivaţia politică mi se pare puţin şi cred că scopul teatrului nu este acesta, ci acela de a înţelege marile întrebări, de a ne spăla pe suflet şi pe creier şi de a merge mai departe. E un rol de catharsis, nu neapărat politic.

Oana Pellea

Rh. C.: Ce tip de intelectual/actor s-a creat în societatea comunistă? Dar în societatea românească de după 1989? Ce atitudine a caracterizat majoritatea actorilor români sub regimul ceauşist? Putem vorbi de o veritabilă rezistenţă în rîndul vreunei generaţii? Dacă acest totalitarism ar fi continuat, aţi fi rămas actriţă în România?

O. P.: Iarăşi pot vorbi de Amza, pentru că e cel mai aproape de mine. Ştiu că era o suferinţă, o lipsă de libertate – nu putea visa chiar la ce şi-ar fi dorit şi juca texte aberante, din perioada sovietică; trebuia să se facă frumos la oficialităţile timpului – şi, cu toate astea (vorba lui Ţuţea, pe care eu îl divinizez), această „închidere în celulă“ te obligă să cobori şi să-ţi găseşti libertatea în tine. Ceea ce, pentru un artist, este esenţial.

În perioada aceea, s-au născut mari valori – după 1990 (cu tot respectul spun acest lucru), nu cred că s-a mai întîmplat. Şi e normal, avînd cîmpul în faţă. Drumul acesta (care e cel mai important pentru un creator) de a coborî în tine, nu s-a mai făcut. S-a realizat o cale, o căutare „în faţă“, în orizont, o împrăştiere. Eu aştept momentul în care liberul arbitru al fiecărui creator va hotărî faptul că drumul este „înlăuntrul“ său şi nu „în afara“ sa. Pentru că acolo este Adevărul.

Chiar domnul De Niro, sau Lawrence Olivier, într-o libertate absolută, au ales şi au înţeles că drumul interior este cel adevărat. E normal că au explodat toate măruntaiele din noi şi căutăm peste tot, dar aştept să ne întoarcem la această cale – nu impus, cum a fost, ci prin propria noastră hotărîre.

Rezistenţă în rîndul vreunei generaţii?! A existat „generaţia de aur“ a teatrului nostru, care, prin calitatea lucrului realizat, a opus o rezistenţă. Cred că faţă de orice fel de regim politic, sau faţă de influenţa nefastă de oricare gen, singura rezistenţă valabilă este în calitate. Probabil că aceasta este împotrivirea cea mai grea.

A fost o împotrivire pe faţă a unor mari creatori, cum este Pintilie. A existat o rezistenţă de spirit şi rasă delicată, cum este a lui Ciulei. Nu se putea altfel. Dar şi la Centrul de la Craiova s-a manifestat acea tentaţie de rupere urîtă, abjectă şi s-a reuşit demersul: nucleul a fost spart, s-a pulverizat; nu a triumfat pînă la capăt, pentru că fiecare valoare în parte a dus lumina mai departe.

Dacă vorbim de individualităţi, sînt convinsă că rezistenţa cea mai mare care se putea exprima era de a crede în Dumnezeu, în faptul că omul este bun, de a ajuta – toate cele scrise în cartea aceasta neagră numită „Biblia“ – şi de a le urma. Aceasta s-a întîmplat de la cel mai simplu artist pînă la mari personalităţi, în mod afişat sau neafişat.

Încă înclin să cred că există foarte mulţi oameni de mare calitate, care nu au nici glorie, nu sînt nici cunoscuţi şi nici nu fac „valuri“ în jurul lor, dar pe care eu îi consider mult mai importanţi decît pe cei care fac „valuri“ (iar „valul“ lor, la un moment dat, se stinge). Trebuie să dau un gînd şi pentru cei „din umbră“.

Dacă acest regim totalitar ar fi continuat… Cred că da, aş fi rămas actriţă aici. Pentru că, sincer, România e locul unde mă simt cel mai bine. E adevărat că, înainte de Revoluţie, era un spaţiu ¬în ciuda luptelor – apărat, iar oamenii erau cu mult mai aproape unul de altul decît sînt astăzi; era o familie care te apăra şi probabil că ar fi funcţionat în continuare…

Oana Pellea

Rh. C.: După Decembrie ’89, a existat o temă favorită discursului actoricesc şi european? Ce semnifică teatrul pe plan european si mondial în anul 1999? Care sînt direcţiile sale definitorii şi situaţia, în primul rînd profesională, a actorului român? Un bastard al Europei? Elita teatrului european? Putem vorbi de un declin general al europenismului?

O. P.: Sînt foarte incomodă la întrebări de tipul primei chestiuni puse de dumneavoastră în discuţie. Am auzit, de exemplu, adevărul că lumea ar fi reacţionat, înainte de ’89, la „şopîrlele“ teatrale, chiar din „Hamlet“. E adevărat, se întîmpla astfel. Dar, înainte de ’89 şi în 1989, dacă am fost şi am văzut că e posibil acest fenomen, mă deranja şi mă supără şi astăzi: dacă din „Hamlet“ sau din „Regele Lear“ reperul este atît de minor!

Eu sînt fericită de faptul că s-a trecut la această perioadă în care actorul nu mai caută un motiv minor – la care să se rîdă în sală ori la care să se înţeleagă că se vor roşi de altceva –, ci adevărul pe care l-a scris un biet om, pe nume Shakespeare. Nu, nu avea nici o legătură cu Ceauşescu şi nu cred că autorul şi-ar fi închipuit vreodată că ar fi minimalizat în acest sens! Aşadar, eu mă bucur că am scăpat de această eroare.

După ’89, cred că nu a existat nici o temă favorită discursului actoricesc. A fost o disperare, încă actuală. În prezent, actorul est-european nu are nici o temă. Există o disperare şi o trădare dramatică, din punctul meu de vedere, a ceea ce a crezut şi a slujit actorul înainte de 1989. Actorul est-european este disperat după agent, după dorinţa de a scoate capul şi de a exista şi în altă parte, de a urca nişte „trepte“ cît mai repede posibil; este supus la încercări mari de caracter, prin diferite conjuncturi, prin acceptări de compromisuri, prin alegeri majore de viaţă.

El se află într-o zbatere – în cazul cel mai fericit, dacă acest zbucium mai există –, pentru că, uitîndu-se în urmă, nu are cum să nu ştie că a visa e mai important decît a face relaţii. Pentru mine, e dramatic: văd în jurul meu (şi pot spune că există şi în mine) tentaţia, la un moment dat, de a păşi pe acest drum care te duce absolut spre rău. Însă eu am hotărît că plata este prea mare şi atunci am renunţat. Pentru mine, mult mai important este a continua să visez pe un proiect sau pe un personaj, decît a mă trezi într-o bună zi pe scenă cu un sac de compromisuri şi de neîmpliniri umane în spate – pentru că se aşază un zaţ care nu poate fi dat jos de nimic.

M-am aflat de nenumărate ori în situaţia de a pendula (acest lucru mi-a dat Dumnezeu: alegerea!), dar ce bine ar fi fost ca din cînd în cînd să nu fi optat! Ei, nu, trebuie să alegem în fiecare secundă şi atunci, pentru aceste alegeri, nu pot decît Lui să-i mulţumesc: pînă la urmă, am ales ceea ce mi-a păstrat somnul curat. Nu există o temă, există o spaimă şi o disperare.

Oana Pellea

La cea de-a doua întrebare cred că v-am răspuns: iar ne întoarcem la Ţuţea sau la domnul Liiceanu şi ai perspectiva divină, superbă, a unui om la fel de mare – vorbind de valoare, la un moment dat, nu mai există „mai mare“, ci există pur şi simplu. Şi ai excepţionalul dialog între Cioran şi Ţuţea: Cioran la Paris, Ţuţea – aici. Cu aceleaşi întrebări existenţiale. Replica lui Cioran este: „Da, este mai mare Ţuţea!“

Undeva, ei s-au format, au existat (nu numai ei, ci mulţi alţii), afară sau aici, cu aceleaşi ghiulele de picioare. Nici Eliade nu a scăpat. Depinde cum le duci, ce înţelegi şi dacă alegi drumul lui Ţuţea – se pare că mulţi intelectuali români au decis pentru aceasta: nu pot să nu amintesc de Horia-Roman Patapievici, a cărui formaţie este în acest sens şi care nu a făcut absolut nimic, doar a coborît în sine însuşi şi a găsit Adevărul –, dar e mai greu astăzi. Sîntem bombardaţi din toate părţile, nu de tentaţii, ci de prostii.

Există şi tentaţii şi libertate, o zonă enormă de a alege. A închide uşa unei camere şi a spune: „Nu, acum vreau să găsesc răspunsul în mine, de la Bunul Dumnezeu!“ se întîmplă mai rar. Dar se poate, din fericire, la intelectualii de care am vorbit: domnii Patapievici şi Paleologu.

Ei sînt speranţa şi sînt convinsă că există şi oameni foarte tineri care au ales şi merg pe acest drum, iar acest lucru mi se pare fabulos; chiar îi ştiu pe doi dintre ei, care au optat conştient şi au un refuz total în afară, în a exploda şi în a cuceri cine ştie ce culmi – căci nu avem, în fond, ce. Deci, după 1989, există diverse categorii de oameni.

Cred că putem vorbi de un declin general, total.

Întrebările mele, sau ale tale, sau ale lui Valerică de la Casandra, sau ale domnului Paleologu, sînt identice – în ceea ce priveşte acest sfîrşit de secol, În privinţa drumului nostru, relaţia noastră cu cel „din faţă“ şi cu Dumnezeu şi sînt interogaţii majore, nu de filosofie. Finalul acestui mileniu coboară omul – ceea ce filosofii puneau undeva, într-o sferă înaltă –, pur şi simplu, îl trage şi îl pune pe pămînt. Toate aceste întrebări sînt aici şi le are oricine. Probabil că răspunsurile ce ne vor fi date, sau pe care le alegem, ne vor duce mai departe.

Oana Pellea

Dar declinul este total, înspăimîntător, din America pînă în România. E un declin al bunului simţ, în primul rînd, pentru mine. Eşti tentat să întrebi: „La ce mai trebuie educaţie, delicateţe şi caracter?“ Acestea sînt întrebările pe care le are oricine. Şi în funcţie de ceea ce vom alege noi, în majoritate, vom afla ca răsplată. Este simplu.

Interviuri-eveniment

În cartea „Românii secolului XXI“ pot fi citite 32 de interviuri cu 29 de personalităţi nu doar din sferele culturale, ci şi din alte domenii de activitate: Radu Bărbulescu, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, Al. Cistelecan, Dragoş Galgoţiu, Sorin Ilieşiu, Irina Mavrodin, Sergiu Anghel, Doina Cornea, Aurelian Crăiuţu, Alexandru Paleologu, Oana Pellea, Dan Puric, Geo Saizescu, Ioan Tugearu, Matei Vişniec, Annie Bentoiu, Barbu Cioculescu, Eleodor Focşeneanu. Ioan V. Argatu, Iuliana Avadanei, Victor Boştinaru, Gigi Căciuleanu, Adrian Cioroianu, Constantin Degeratu, Sabin Drăgulin, Paul Dumitrescu, Marcela Monica Stoica, Christian Tămaş.

INFO

Oana Pellea poate fi văzută la Teatrul Metropolis, în spectacolul „Vocea umană“

Foto: Maria Ştefănescu,
Teatrul Bulandra

25
/06
/13

MEMORIA CULTURALĂ Alexandru Tocilescu (1946-2011) şi-a povestit viaţa, pe 27 martie 2011, într-una dintre Conferinţele Teatrului Naţional din Bucureşti, „Despre teatru şi ale lui“. Atunci, regizorul a mai vorbit şi despre: nostalgiile copilăriei şi ale tinereţii, lecturi, emoţii şi extravaganţe.

17
/06
/13

REPORTAJ „Când păşeşte pe scenă, o prim-balerină trebuie să-ţi oprească respirația“ spune Andra Ionete, prim-balerină la Opera Naţională Bucureşti. Pentru plutirea din timpul dansului, ea plăteşte cu rutina repetiţiilor, de câteva ori pe zi.

27
/04
/13

Dragoş Stoica, fotoreporterul Ziarului Metropolis, şi-a instalat superobiectivul Nikon de 600 de mm pe un trepied, în balconul apartamentului său din Bucureşti, şi a aşteptat să răsară luna. Vă prezentăm şapte imagini spectaculoase, realizate în ultimele şapte zile