Alexandru Nagy: „Nu poţi să descurajezi pe cineva care are 20 de ani“
https://www.ziarulmetropolis.ro/alexandru-nagy-nu-poti-sa-descurajezi-pe-cineva-care-are-20-de-ani/

Unul dintre cei mai promiţători tineri artişti din România, licenţiat în Arta Actorului la UNATC şi acum masterand în regie la Londra, vorbeşte despre eliberarea de clişee şi despre educaţia prin teatru din Anglia versus culturalizarea românească prin „Suleyman Magnificul“

Un articol de Judy Florescu|9 mai 2013

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Unul dintre cei mai promiţători tineri artişti din România, licenţiat în Arta Actorului la UNATC şi acum masterand în regie la Londra, vorbeşte despre eliberarea de clişee şi despre educaţia prin teatru din Anglia versus culturalizarea românească prin „Suleyman Magnificul“.

La 14 ani înfiinţa primul teatru de amatori din România, intitulat Arca lui Noe, iar la 17 ani organiza primul festival de teatru cu decor virtual din România.

A fost asistent de regie la spectacolele „Lautrec la bordel“ (Teatrul Metropolis), în regia lui Horaţiu Mălăele şi „Scrisoarea“ (Teatrul Naţional din Bucureşti), în regia lui Horaţiu Mălăele, iar în prezent este în ultimul an de master regie teatru la Londra.

Despre realizările lui Alexandru Nagy se pot spune multe. El nu le dă atâta importanţă şi afirmă: „sunt atât cât am putut face“. Modestia lui îţi insuflă o doză şi mai mare de uimire faţă de determinarea neobosită prin care nu-şi lasă talentul să amorţească o secundă.

Judy Florescu: Eşti licenţiat în Arta Actorului la UNATC şi acum masterand în regie la East 15 Acting School de la Londra. Cum ai reuşit să ajungi acolo?

Alexandru Nagy: Am avut şansa să fiu acceptat, în baza dosarului meu de aplicaţie, pentru tot ceea ce am reuşit să realizez în ţară până la momentul admiterii, în 2012. Când am ajuns acolo am luat-o practic de la zero şi în câteva luni am reuşit să mă integrez. Aşa că încep repetiţiile ca asistent de regie al profesorului meu Anthony Clark, la „The Eighth Continent“ o producţie East 15 Acting School.

Între timp, debutez în rolul lui Figaro din „Bărbierul din Sevilla“ de Gioachino Rossini la Opera Lyrica din Oxford şi caut actriţe pentru examenul meu de disertaţie „The Body of a Woman as a Battlefield in the Bosnian War“, după Matei Vişniec, pe care îl voi susţine la ICR Londra la sfârşitul lunii iunie.

Toate astea sunt posibile datorită familiei mele, care m-a încurajat şi m-a susţinut dintotdeauna. În dezvoltarea mea ca artist a contribuit activ întreaga familie, mai presus de moştenirea genetică.

Încurajarea tinerilor nu e un lucru foarte des întâlnit în România.

În alte părţi îi încurajează de mici să îşi facă businessul lor, inclusiv cu hobby-urile. Eu am lucrat foarte mult cu elevi de liceu. La 17 ani am făcut primul festival de teatru cu decor virtual din România – Medi@rt.

Mi se pare că viitorul e în licee, adică acolo se nasc şi acolo se mai pot schimba lucruri. Ce li se oferă ca alternativă de petrecere a timpului liber e foarte puţin, deci nici măcar nu li se fac oferte. Şi niciun proiect nu este dus până la capăt. Multiplicarea proiectului nu mai este un criteriu de selecţie.

Alexandru Nagy

Cum e la Londra, din acest punct de vedere?

Englezii fac teatru în educaţie din anii ’70, este o chestie firească şi la ei vorbeşti despre ea ca şi cum vorbeşti despre „Suleyman Magnificul“ în România sau despre „Mireasă pentru fiul meu“. Vezi, astea sunt subiectele care ard şi pe care le discută părinţii, dar nu discută despre teatru în educaţie, care e o chestie extraordinar de importantă. Între 2006 şi 2011 cu „Arca lui Noe“, când nu repetam pentru stagiune sau pentru un festival făceam la Cluj-Napoca şi la Bucureşti „Caravana pentru promovarea teatrului românesc în licee“, „Săptămâna lui Noe“.

Este vorba şi despre informaţie.

Sigur că da! Dacă un elev vede la el în liceu un spectacol bun, poate se întâmplă ceva. Teatrul schimbă vieţi. Teatrul este terapeutic şi absolut esenţial ca parte integrată în educaţia din România. Ce se întâmplă în liceele cu profil de actorie din toată ţara este o ruşine. De la admitere până la absolvire.

La tine cum s-a întâmplat?

Eu am avut şansa extraordinară să mă nasc într-o familie de artişti, talentaţi şi performanţi în domeniile lor. Dacă m-aş fi născut într-o altă familie, aş fi fost cu totul alt om. Toate lumea spune: „Ia, uite, ce talentat e!“ „Ce întreprinzător e!“, dar, de fapt, în spatele acestor lucruri există ceea ce copilul observă de mic, adică disciplină şi rigoare. La mine, pasiunea merge până la aranjarea unor scaune, mă gândesc să ofer confort, să fiu atent la detalii. Încă nu pot să ofer pe cât aş vrea eu.

De ce?

Pentru că eu am văzut lucrurile la o anumită rigoare şi pentru mine nu se poate decât la o anumită ţinută. Asta nu înseamnă că nu mi-am luat libertatea şi nu mi-am permis să fac lucruri contra ţinutei şi contra rigorii, în spectacolele mele. Sunt la început, nu mă grăbesc, am un drum lung de parcurs.

Ai inventat două concepte de teatru.

Am făcut singurul teatru de amatori din România – Arca lui Noe, iar acum am alt concept – Teatrul Independenţilor Profesionişti. Teatrul îţi cere aici şi acum, nu ieri şi nu mâine. Trebuie să fii sub zodia prezentului. Teatrul Independenţilor Profesionişti e dovada vie că eu trăiesc la prezent. „Proştii sub clar de lună“, de Teodor Mazilu, a fost spectacolul de debut al Teatrului Independenţilor Profesionişti.

Piesa a fost montată o singură dată în România, în 1963, de Lucian Pintilie, dar nu a ieşit fiindcă a fost interzisă de cenzură, în acelaşi an în care a fost şi publicată. Au urmat şi alte proiecte la lorgean theatre (teatru de apartament), teatro-buz-ul Grolsch (teatru în autobuz) şi participarea constantă la majoritatea festivalurilor de teatru pentru profesionişti din ţară dar şi proiectul Tineret în Acţiune „Wonderous Stories“ din Ommen, Olanda.

Vrei să te întorci în România?

Merg unde sunt chemat. Se pare că anul acesta o să fiu prin ţară. Mă aştept la un 2014 mai divers şi mai provocator. A nu se înţelege că anul acesta e blând. Repet de luni până duminică în Londra şi în Oxford. Şi în restul timpului scriu lucrările pe care trebuie să le predăm lunar. Un jurnal foarte special. O să-l traduc în română şi o să-l postez pe blogul meu.

La ei, marketingul pe partea asta a artelor e ceva spectaculos, te emoţionezi că ai reuşit să prinzi un bilet la numai 45 de lire sterline. Asta pentru că şi zona economică a înţeles că aici e o nişă.

De ce crezi că la noi teatrul nu este marketizat cum trebuie?

La noi zona economică nu şi-a arătat interesul pentru teatru şi n-a înţeles că teatrul este un produs de consum care aşteaptă să fie exploatat la nivelul lui de către oamenii de marketing, de PR, de imagine, de comunicare, de business, de vânzări. Abia ne-am întâlnit pe la spectacole, mai durează ceva până o să lucrăm împreună: artişti şi business.

În aprilie 2013 ai avut un proiect teatral la Godot Subscenă.

Am făcut Serile Teatrului Absurd la Godot ca să văd ce înseamnă o microstagiune acolo, cum se comportă lumea, dacă vine sau dacă nu vine. La început au venit 40, apoi 50 şi apoi la premiera actului I din „Aşteptându-l pe Godot“, de Samuel Beckett, sala a devenit neîncăpătoare. Când ai posibilitatea să lucrezi pe o piesă ca „Aşteptându-l pe Godot“ poţi să greşeşti, devii frustrat, dar înţelegi ceva. Când greşeşti cu o piesă mai puţin bună, e sinistru. O piesă bună îţi asigură ceva, ai un punct în plus.

Greşeşti din punctul de vedere al actorului sau al regizorului?

La toate nivelurile. Suntem un teatru tânăr, greşim împreună. E vorba despre ceea ce îţi propui tu să faci în spectacolul acela. De multe ori există şi riscul să te iei mult prea mult în serios. Suntem în căutarea echilibrului şi a măsurii o bună perioadă din repetiţii.

Ce indicaţii le dai actorilor?

Îi încurajez să performeze ca un laser, nu ca un duş. E altă senzaţie. Dacă ai conştientiza acum că ai un laser roşu pe frunte, altfel te-ai simţi şi atunci se creează catharsisul acela pe care îl veţi simţi în spectacolele noastre.

În meseria asta, mie aşa îmi place să o numesc, trebuie să fii conectat tot timpul. Este raţiunea de a fi, nu poţi să exişti altfel fără să observi totul până la cele mai mici detalii. Nu neapărat să reţii, dar să observi. E foarte obositor. E nevoie de super-energie.

Alexandru Nagy

La întoarcerea în ţară ai spus că o sa începi nişte proiecte cu Teatrul Independenţilor Profesionişti.

O să fac „Othello“ la lorgean theatre (teatrul de apartament). Noi colaborăm deja de trei ani şi este de fiecare dată o experienţă unică.

Cum ai ajuns să regizezi la Opera din Braşov?

Acolo regizez „Il Tabarro“ de Giacomo Puccini, spectacolul face parte din Stagiunea Studioului Experimental al Operei Braşov. Este un proiect unic, deocamdată, în România: trei regizori tineri debutează numai în această stagiune a studioului. Mă bucur că mi s-a dat şansa să debutez în regia de operă la 23 de ani; sunt cel mai mic dintr-o lume foarte mare.

Ce înseamnă să regizezi un spectacol de operă?

Înseamnă să poţi să îi crezi pe oamenii aceia. Poţi emoţiona nu numai vocal. Cei mai mari solişti de operă au fost şi sunt şi actori minunaţi. Din punctul meu de vedere. Îi admir pe Callas, Corelli, Domingo… Cel din urmă a fost tenor, bariton, dirijor, director la Washington Opera şi la LA Opera… Artiştii de operă sunt super-oameni. Şi cred că aşteaptă sa fie provocaţi.

Există un lucru care te deranjează la mentalitatea românească?

Nu suport pasivitatea. Mai ales la 20 de ani nu ai altă treabă decât să încerci să faci lucruri. Dacă ies sau nu ies, asta e mai puţin important, dar demersul şi iniţiativa trebuie susţinute activ.

Cel mai greu e să fii înconjurat de oameni care îţi spun că nu se poate, că nu vine lumea, că nu cumpără bilet. Dar pe de altă parte, lasă-mă să încerc! Cum poţi să descurajezi un om la 20 de ani? Nu poţi să descurajezi pe cineva care are 20 de ani, nu ai cum, nu e normal, nu e firesc.

Alexandru Nagy

Care sunt diferenţele dintre sistemele de predare din Anglia şi din România?

Profesorii români încearcă foarte mult să ne dovedească că ei sunt profesorii şi noi studenţii şi cred că noi pierdem mult timp dovedind lucruri de genul acesta. Nu e vorba de metodă aici. Teatrul în România este tratat ca un hobby, nu ca o meserie.

Cum sunt profesorii la Londra?

Eu am întânit la Londra un profesor foarte generos, regizorul Anthony Clark, fostul director al Hampstead Theater, un teatru axat pe dezvoltarea dramaturgiei contemporane. Mi-a zis că eu regizez ca un antrenor de fotbal. La început simţeam nevoia să dovedesc, m-am mai temperat, descopăr lucruri noi în fiecare zi.

Nu mai simt nevoia să dovedesc nimic. Simt să-mi fac mai bine meseria. În timpul liber am cunoscut artişti deosebiţi: Anamaria Marinca, Andreea Păduraru; la cursuri: Michael Pennington, David Gothard şi din sală: Judi Dench, Mark Rylance, Simon Paisley Day, Roberto Alagna şi mulţi alţii. Îmi place, mă provoacă zi de zi, oră de oră, minut de minut. Iar mie îmi plac provocările.

Cum este să lucrezi cu actorul englez faţă de cel român?

Eu cred că ţine de antrenament. Există încă din şcoală o disciplină a repetiţiei. Şi nu numai, e greu de explicat, sentimentul este că practici o meserie şi nu un hobby. Când sunt acolo îmi lipseşte ceva din actorul român şi invers. Acum aveţi şi reţeta actorului meu ideal. Nu, glumesc. Actorul meu ideal este actorul român care să nu dovedească. Să-şi practice meseria.

27
/02
/24

Între 6 și 7 aprilie va avea loc Digital Nomad Summit, conferința dedicată celor care vor să lucreze și să trăiască oriunde în lume. Timp de două zile, 12 speakeri locali și internaționali vor oferi inspirație, povești și instrumente valabile pentru cei care vor să-și schimbe locuința și să lucreze din Asia sau Europa.

15
/02
/24

Pe 26 martie 2024, începând cu orele 18.30, Opera Națională București va găzdui o ediție specială din ciclul de conferințe SCENA GÂNDIRII. Evenimentul, desfășurat sub titlul „Universitate, societate, creativitate”, va aduce pe scenă trei rectori ai unora dintre cele mai reprezentative universități românești.

11
/01
/24

Institutul Cultural Român anunță lansarea ediției din 2024 a Programului CANTEMIR*, program de finanțare pentru proiecte culturale destinate mediului internațional. ICR va acorda finanțare nerambursabilă pentru inițiative culturale din domeniile arte vizuale (arte plastice, arte decorative, știință/cercetare și arhitectură, design, noile media, fotografie, performance) și artele spectacolului (teatru, muzică, dans).

15
/12
/20

TOP Ce filme româneşti de ficţiune merită reţinute din acest an 2020 în care cinematografia a fost dată peste cap? Cu ce mai rămânem în afară de două încercări radicale ale unor regizori consacraţi, precum „Tipografic Majuscul”, de Radu Jude, şi „Malmkrog”, de Cristi Puiu?

29
/12
/19

TOP A fost o ediţie foarte bună a festivalului de la Cannes, aşa că topul meu de final de an, care inevitabil e unul subiectiv, e influenţat de asta. Cap de listă e, totuşi, extraordinarul câştigător de la Berlin. Filmele-vedetă de la Veneţia nu m-au impresionat.

23
/12
/19

ANALIZĂ A fost un an cu de toate pentru cinematografia română: succese internaționale, apariția unor noi voci promițătoare, cineaști care se reinventează, prelungiri reușite ale realismului Noului Val, epigonism, insistența pe tema comunismului, filme de public, dar și un scandal în jurul concursului organizat de Centrul Național al Cinematografiei.

06
/09
/19

Invitată a celei de-a şaptea ediţii a Alba Iulia Music & Film Festival (30 august - 1 septembrie), eveniment organizat de TIFF, Maia Morgenstern a vorbit, la o întâlnire cu publicul, despre cinema, despre cum a ajuns actriţă, despre „Balanţa” şi Lucian Pintilie, despre generaţii şi despre seriale.

05
/09
/19

Colaborator al Ziarului Metropolis, Mihai Cristea a fost din nou la Festivalul de la Veneţia, de unde a scris despre câteva titluri: de la filme americane dezamăgitoare ca ”Ad Astra”, de James Gray, sau ”The Laundromat”, de Steven Sorderbergh, şi până la filme ambiţioase ca „Ema”, de Pablo Larrain, şi „Martin Eden”, de Pietro Marcello.

03
/07
/19

INTERVIU „Învăț film pe măsură ce îmi fac filmele”, spune cunoscutul cineast filipinez Brillante Mendoza, într-un interviu exclusiv pentru Ziarul Metropolis. Regizorul vorbește despre importanța premiilor și își explică stilul special de lucru, dar și motivele pentru care este interesat de aspectele sociale din Filipine.

07
/05
/19

PREVIEW Cu „La Gomera”, Corneliu Porumboiu a ajuns în sfârșit acolo unde îi era locul: în Competiția de la Cannes, cel mai important festival de film. El concurează pentru Palme d`Or cu cineaști-cult ca Almodóvar, frații Dardenne, Jarmusch, Kechiche, Loach, Malick sau Tarantino. La ce să ne așteptăm?

06
/01
/19

PREVIEW Anul 2019 se anunță promițător pentru cinematografia română. Cele mai așteptate sunt noile filme realizate de Cristi Puiu și Corneliu Porumboiu, cu o potențială premieră la Cannes. Tot în acest an va ieși în săli și „Nu mă atinge-mă”, controversatul debut al Adinei Pintilie.

12
/12
/18

TOP Documentarele își fac cu greu loc în cinematografe. Așa că pentru a viziona cele mai noi filme de nonficțiune nu ne rămân decât festivalurile și diferitele platforme. Am ales 10 documentare care m-au impresionat cel mai mult dintre cele văzute în 2018. Sunt filme extrem de stimulante și de îndrăznețe.

09
/12
/18

TOP Am ales cele mai relevante filme românești ale anului, din cele 25 de titluri de ficțiune care au ajuns în 2018 în cinematografe. Nu a fost un an rău: cinema-ul românesc a continuat să impresioneze în festivaluri, iar unul dintre filme, „Moromeții 2”, a stabilit chiar un record de spectatori.