„La drum cu tata”. Fără personalitate - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM. E dificil de scris despre un debut care se anunţa promiţător, dar care se dovedeşte dezamăgitor, aşa cum este „La drum cu tata”, de Anca Miruna Lăzărescu, o regizoare româncă stabilită în Germania, unde a absolvit Universitatea de Televiziune şi Film din München.

Un articol de Ionuţ Mareş|2 februarie 2017

E cu atât mai greu, cu cât lungmetrajul este o complexă coproducţie europeană (Germania-România-Ungaria-Suedia). Iar trama este plasată în august 1968, când, pe fundalul invaziei conduse de sovietici în Cehoslovacia şi a celebrului discurs al lui Nicolae Ceauşescu de condamnare a intervenţiei (redat printr-o înregistrare de arhivă), doi fraţi româno-germani (jucaţi de Alex Mărgineanu şi Răzvan Enciu) îşi duc tatăl bolnav (Ovidiu Schumacher) de la Arad spre Germania de Est pentru o operaţie. Călătoria nu se desfăşoară aşa cum era prevăzut, astfel că familia ajunge inclusiv în Germania de Vest, prilej dramaturgic pentru a pune în oglindă imaginile a două lumi diferite.

Însă eforturile de producţie şi ambiţia de a reconstitui cât mai fidel o epocă, pornind, aşa cum mărturişte regizoarea, de la întâmplări reale prin care a trecut tatăl său, nu pot fi invocate ca alibiuri pentru lipsa de personalitate şi de îndrăzneală a acestui film cuminte. Debutul este, de foarte multe ori, cartea de vizită a unui regizor, cea care îl impune. De aceea, mulţi autori de cinema îşi asumă, conştient sau instinctiv, cele mai mari riscuri la început de drum. Nu este cazul aici.

Desprinsă de orice influenţă majoră a Noului Cinema Românesc, fapt care putea fi un avantaj, prin potenţialul de a aduce un suflu nou, al unui alt stil, al unei alte şcoli şi al altor experienţe, Anca Miruna Lăzărescu alege, în schimb, calea uşoară. Opţiunea unui film „internaţional”, fără mari ambiţii, cu excepţia unei griji apăsate pentru imagine (Christian Stangassinger), atinsă uşor de calofilie, şi a unor costume şi decoruri într-o cromatică pronunţată.

Cauza principală a lipsei de forţă din „La drum la tata” vine din scenariu, al cărui academism iese la suprafaţă cu fiecare personaj, mereu încadrabil câte unui tipar, şi cu fiecare conflict – schematic şi previ La drum cu tata zibil.

Fiul cel mare, medic, este colaborator al Securităţii, în timp ce fiul cel mic, student, compune şi cântă melodii subversive şi
scrie pe ziduri numele lui Alexander Dubček, liderul reformator de scurtă durată al Cehoslovaciei. Însă rolurile se vor schimba odată cu sosirea în Germania de Vest, dar transformările prin care se presupune că trec cei doi tineri sunt firav dramatizate. Ele sunt rezultatul mai degrabă al unei scriituri multe prea vizibile, al artificiilor unui scenariu de manual clasic, fără strălucire şi fără respiraţie, care cere ca personajele să sufere schimbări uşor perceptibile, iar fiecare secvenţă să aibă un minim conflict.

În aceeaşi notă simplistă este redat şi contrastul din Occident, reprezentat de libertatea pe care tinerii din Germania de Vest o au de a manifesta în favoarea Uniunii Sovietice, şi statele comuniste, în special România, unde ar domni frica şi delaţiunea.

Anca Miruna Lăzărescu nu îşi propune să chestioneze în vreun fel perioada pe care o reconstituie. Sau măcar să caute zonele de mister, subînţelesurile, cărările mai puţin bătătorite, gravitatea momentului. Dimpotrivă, „La drum cu tata” nu face decât să amestece un fir narativ cât de poate de uzat cu reprezentări clişeistice, de carte de istorie scrisă pentru străini, ale trecutului – de la discursul lui Ceauşescu şi turnătorie, la obsesia plecatului în străinătate, tancurile sovietice intrând în Cehoslovacia sau importanţa postului Radio Europa Liberă. Este ca o vizită ghidată, fără multă imaginaţie, printr-un muzeu virtual al comunismului.

Iar mizanscena şi decupajul deloc ofertante, simple instrumente de transmitere a unor informaţii menite a împinge naraţiunea înainte, fără capacitatea de a surprinde sau de a crea o altă atmosferă decât cea de carte poştală, nu fac decât să întărească sentimentul de déjà-vu. „La drum cu tata” lasă impresia unui film pe care l-ai mai văzut de prea multe ori înainte, când de fapt ţi-ai fi dorit ceva proaspăt.