CRONICĂ DE FILM În noul său film, „Loveless”, câştigător al Premiului Juriului la Cannes, Andrei Zviaghinţev sugerează falimentul moral al societăţii ruse a momentului, prin povestea unei familii în descompunere. Deşi lipsit de subtilităţi şi bogat în metafore, filmul impresionează prin forţa evocatoare a imaginii şi a muzicii.
Un articol de Ionuţ Mareş|22 august 2017
După ce băiatul le-a dispărut de acasă fără ca ei măcar să îşi fi dat seama, şi asta pentru că erau ocupaţi cu certuri colosale şi cu sexul în alte relaţii, părinţii în proces de divorţ din „Loveless” („Nelyubov”) pornesc în căutarea lui Alioşa, undeva la marginea Moscovei.
Echipa de căutători voluntari la care cei doi apelează din cauza birocraţiei ce împiedică poliţia să acţioneze imediat verifică, într-una dintre secvenţe, o uriaşă clădire abandonată şi aproape distrusă, posibil loc de ascuns al băiatului.
În mişcări ample, camera de filmat panoramează, odată cu deplasarea personajelor, mizeria şi ruinele clădirii. La Andrei Zviaghinţev, probabil cel mai cunoscut regizor rus al ultimilor ani, un astfel de decor, în acest caz natural, funcţionează ca o metaforă evidentă pentru un colaps general.
Una din multele metafore, încrise într-o estetică realistă, folosite pentru a sugera dezastrul moral al cuplului tânăr şi înstărit şi, extrapolând, al unei întregi clase sociale şi chiar al Rusiei contemporane – fapt vizibil prin trimiteri inclusiv la contextul politic, în special la izbucnirea războiului din Ucraina (prin fragmente de jurnale de ştiri sau prin aluzii la „omuleţii verzi”, trupele ruse fără însemne prezente în conflictul din ţara vecină).
Zviaghinţev nu se încurcă în subtilităţi sau în prea multe nuanţe, nici în trasarea portretului psihologic al protagoniştilor săi (indiferenţa lor din debut se transformă, previzibil, în mustrări de conştiinţă odată cu dispariţia copilului), nici în critica la adresa societăţii (momentele satirice sunt destul de apăsat construite).
De altfel, niciodată nu a făcut-o. Primele sale două lungmetraje, cele care l-au lansat, „The Return” (2003) şi „The Banishment” (2007), erau parabole atemporale, impregnate de simboluri, în descedenţa asumată a lui Andrei Tarkovski (însă fără poezia clasicului regizor rus).
Fără a renunţa complet la mărcile alegoriei, în „Elena” (2011), „Leviathan” (2014) şi, acum, „Loveless” cineastul îşi întoarce mai mult privirea asupra Rusiei momentului, care este satirizată şi văzută ca o societate în derută, fără repere, aproape în faliment moral – de aici şi prezenţa morţii cauzate de crimă sau de potenţială sinucidere în fiecare din cele trei filme.
În „Loveless”, aparenta bunăstare a cuplului – Zhenia şi Boris – jucat de Mariana Spivak (o descoperire) şi Aleksei Rozin (cunoscut pentru roluri secundare în „Elena” şi „Leviathan”) nu garantează fericirea. Iar vorbele dure pe care cei doi şi le aruncă răsună puternic, violent, în apartamentul elegant (şi scos la vânzare) şi cad ca nişte lovituri asupra copilului terorizat, aproape permanent în lacrimi. O tulburare scoasă în evidenţă prin câteva cadre-şoc, uşor senzaţionaliste, menite a surprinde şi asalta privitorul (într-unul din momente, o uşă trântită dezvăluie, ca într-un efect de montaj, băiatul ascuns şi copleşit de plâns).
Sunt secvenţe dure, de un cinism care nu lasă loc de întoarcere: atmosfera în această familie eşuată este un infern, ce pare să se fi transmis de la o generaţie la alta, deoarece relaţia Zheniei cu mama sa este arătată de asemenea ca fiind dezastruoasă.
Asta chiar dacă biserica şi societatea condamnă implicit celibatul şi încurajează cu orice preţ căsnicia, aşa cum reiese din discuţia, tratată în cheie comică, pe care tatăl o are cu un coleg de serviciu, într-o mare companie al cărei patron ar fi un ultra-ortodox.
Este una din secvenţele prin care Zviaghinţev atacă direct reflexele conservatoare şi ipocrizia unui mediu a cărui opulenţă afişată – suntem în lumea urban-înstărită – nu poate camufla pe deplin goliciunea spirituală: băiatul dispare de acasă chiar în timp ce fiecare dintre părinţi petrece câte o noapte de sex în apartamentele, de asemenea moderne, ale noilor lor parteneri – în cazul mamei, un bărbat puţin mai în vârstă; în cazul tatălui, o femeie deja însărcinată.
Scene de sex ultrastilizate, filmate în penumbră şi marcate de o răceală care pare a anunţa noi dezastre. O răceală ce domină, de altfel, întregul film: de la cadrele de interior, în locuinţe de lux, la cadrele de exterior, cu dezolante peisaje de toamnă-iarnă plasate în spatele unor blocuri-turn.
Deşi schematismul narativ şi înclinaţia spre metafore sunt uşor criticabile şi pot diviza publicul, forţa evocatoare a imaginii din „Loveless” seduce şi captivează. Cadrele mereu largi, menite să cuprindă cât mai multe detalii, şi mişcările lente de cameră, completate de o muzică rău-prevestitoare, induc nelinişte şi sugerează o puternică încărcătură morală.
E ca şi cum această lume decăzută portretizată de Zviaghinţev ar fi străbătută de o forţă superioară, transcedentală, care veghează la deşertăciunea zbaterilor omeneşti – este modul prin care regizorul rus încearcă să dea greutate spirituală cinema-ului său alegoric.
După prezenţa în Competiţia de la Cannes, unde a obţinut Premiul Juriului, „Loveless” a fost proiectat în secţiunea Kinoscope a Festivalului de la Sarajevo (11-18 august). Şi va putea fi văzut în octombrie la Les Films de Cannes à Bucarest, urmând ca ulterior să fie distribuit şi în cinematografele din România, de Independenţa Film.
