Margareta Pogonat: „Mi-am dorit ca personajele mele să le arate oamenilor adevărata faţă”
https://www.ziarulmetropolis.ro/margareta-pogonat-mi-am-dorit-ca-personajele-mele-sa-le-arate-oamenilor-adevarata-fata/

MEMORIA CULTURALĂ Una dintre cele mai frumoase apariţii din teatrul şi filmul românesc, Margareta Pogonat a cucerit publicul cu interpretarea din filmul „Actorul şi săbaticii”, unde a jucat alături de Toma Caragiu.

Un articol de Monica Andrei|10 mai 2015

Actriţa s-a născut pe 6 martie 1933 la Iaşi şi s-a stins din viață pe 11 mai 2014. Toată copilăria ei, Margareta Pogonat se plimbă de la Iaşi la Craiova, apoi la Bucureşti, cu mama sa, care era actriţă şi juca în teatrele din oraşele amintite.

Între 16 şi 22 de ani îşi câştigă existenţa din tot felul de meserii: secretară la liceu, mânuitoare de păpuşi, contabilă, casieră, desenatoare tehnică.

Şi-a dorit să devină medic chirurg, dar în 1954 dă examen la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde este admisă şi absolvă în 1959, la clasa Alexandru Finţi, apoi pleacă cu toată promoţia la teatrul din Botoşani, unde debutează cu rolul Rosaura din spectacolul cu piesa “Mincinosul”.

Actriţa care te atrăgea hipnotic, pentru că dădea strălucire unui generic surâzând superb şi luminând ecranul televizorului, şi-a construit cariera cu destule momente de aşteptare îngrijorată. Între 1960-1963 joacă pe scena Teatrului din Iaşi, iar din 1963 se mută la Teatrul din Ploieşti, unde făcea naveta deoarece locuia în Bucureşti, îngheţând prin gări noaptea. Din 1974 până în 1998, când s-a pensionat, Margareta Pogonat a jucat doar pe scena Teatrului “I.C. Nottara” din Bucureşti.

Activitatea de peste 40 de ani de teatru și film a fost încununată de peste 12 ani de învățământ, după 1990 devenind profesor de actorie la Universităţile „Spiru Haret” şi Ecologică” din Bucureşti”. A fost un pedagog respectat și îndrăgit de studenți. Despre această grea și frumoasă meserie Margareta Pogonat spunea simplu: „Pe studenții mei îi învăț ceea ce am învățat și eu… teatru”. Pentru că teatrul este „o știință exactă, care observă, investighează și conclude. Apoi se face pasul de la știință la artă. Pas care nu se poate defini în cuvinte…”

A fost căsătorită, a divorţat, are o fiică.

Conştientă de frumuseţea ei, obişnuia să spună, atunci când era întrebată, prin interviuri: “Desigur, am o frumuseţe plăcută, simplă (de trăsături, de expresie), penetrantă la spectator, dacă e bine folosită. Dar niciodată n-am mizat pe aceste date, şi, mai ales, n-am încercat să le subliniez. Ocolesc artificialul de costum, de coafură, de machiaj, pentru că am credinţa că ele distrag atenţia spectatorului de la ceea ce am eu de comunicat şi vine deci dinlăuntrul şi nu dinafara mea.

Asta poate pentru că ceea ce am pe dinăuntru este mai valoros decât datele exterioare, oricât de bine şi frumos ar fi ele puse în evidenţă. Acelea sunt decorul. Ambalajul. Coaja. Dar cea mai frumoasă coajă nu poate altceva decât ceea ce spune acest cuvânt: un înveliş.”

Până în 1990 interpretează roluri în spectacole de teatru de televiziune, pentru ca apoi să joace în filme de televiziune „Gaiţele” (1993), „Binecuvântată fii, închisoare” (2002), şi „Margo” (2006) şi serialele: „Lumini şi umbre” (1993), serialul „Cuscrele” (2005).

A pus în scenă spectacole precum „Cineva are să vină” (de Jon Fosse), „Caii la fereastră” (de Matei Vişniec) şi „Gustul mierii” (de Shelagh Delaney).

În cinematografie a debutat în 1957, cu rolul din filmul „Pasărea furtunii”, alături de Mircea Albulescu, Ştefan Ciubotăraşu, Paul Sava, Costache Antoniu şi Fory Etterle. Apoi a jucat pe platourile de filmare alături de mari actori români și sub îndrumarea unor regizori consacrați. Dintre filmele importante amintim: „Două lozuri” (1957), „Lumină de iulie” (1963), „Meandre” (1966), „Legenda” (1968), „Tinereţe fără bătrâneţe” (1968), „Pope Joan” (1972), „Zestrea” (1972) şi „Trei scrisori secrete” (1974). Actriţa a mai jucat şi în „Gloria nu cântă” (1976), „Regăsirea” (1977), „Clipa” (1979),

De la debutul în film pentru rolul Ileana din „Ediţie specială” obţine Premiul de interpretare la Concursul tinerilor actori; Premiul ACIN de interpretare pentru rolul din „Drum în penumbră”, regia Lucian Bratu (1972) şi pentru „Zestrea”, regia Letiția Popa; „Dragostea începe vineri”, regia Virgil Calotescu (1973). Două Premii (ACIN) pentru rolul din „Actorul şi sălbaticii”, în regia lui Manole Marcus (1975); Premiul UNITER pentru întreaga activitate (2009).

Margareta Pogonat despre film, teatru şi viaţă

„Filmul vorbeşte despre noi. Dar pentru asta e nevoie de roluri bune, vii, adevărate. Ştiu eu, dacă s-ar putea obţine formarea acelui nucleu de actori dedicaţi în exclusivitate filmului – la care visăm cu toţii – poate ar fi mai uşor pentru scenarişti…. Şi poate am elimina şi timpii morţi care există în viaţa noastră de actori…”

„Sunt un actor de teatru căruia îi convine mai bine modalitatea de expresie cinematografică. Cred că pot spune mai mult în film decât pe scenă. Şi, după cele câteva filme pe care le-am făcut, am descoperit că mă mişc din ce în ce mai în voia mea în faţa aparatului de filmat. Poate am ştiut de la bun început, dintr-un fel de instinct cinematorgrafic, poate n-am ştitut, dar am învăţat – totuşi, filmul se învaţă… Venind cu un bagaj de date personale, fireşte, dar se învaţă. Bagajul constă într-o anumită simplitate, sobrietate chiar, a gestului, a mişcării, pentru că filmul nu suportă mişcarea amplă, aşa cum se foloseşte ea pe scenă, o expresivitate deosebită a mimicii, o putere de interiorizare mai ales…”

„Mi-am dorit ca personajele mele să le arate oamenilor adevărata faţă. Poate vreau prea mult, dar vreau să-i fac să se elibereze de complexe, de tot ce-i determină să acţioneze împotriva lor înşişi. Am căutat întotdeauna ca om, ca artist, să-mi păstrez nişte date iniţiale de puritate, de sensibilitate sufletească, de înţelegere faţă de oameni şi faţă de fenomenele din jur. Şi asta pentru a reuşi să îmbătrânesc frumos în viaţă şi pentru a-mi păstra o anume avere din care să înzestrez personajele pe care le joc.”

„Oamenii suferă de tot felul de complexe de inferioritate. De natură fizică, intelectuală, socială chiar. Mă pasionează să descopăr lucrurile pe care oamenii nu reuşesc să le recunoască, nici faţă de ei înşişi, dintr-un fel de spaimă de ei, şi de cei din jurul lor. Obişnuim adesea să ne comparăm condiţia socială dintr-un moment sau altul cu a alcuiva, şi asta duce la tot felul de revolte interioare care, de cele mai multe ori, nici nu au o bază reală, duce la nemulţumiri inutile. Firesc ar fi să ne judecăm în funcţie de noi înşine, de ceea ce putem face şi, mai ales, să ne uităm bine dacă nu cumva nouă ni se datorează o nereuşită, o nerealizare. Nu-i bine să ne minţim pe noi înşine, să ne spunem poveşti. Nu foloseşte. ”

„În secolul nostru, de pildă «se poartă» tot felul de tipuri umane: tipul lipsit de sensibilitate – sensibilitatea e desuetă, nu? Tipul original cu orice preţ, tipul rece, cinic chiar şi uneori, oamenii, pentru a fi în pas cu moda, îmbracă asemenea haine străine lor. Încep să-şi spună, şi spun şi altora, că ei aşa sunt, se autoeducă chiar, în acest sens – şi în ce sens prost! – până vine un moment de palmă a vieţii care, în loc să-i găsească într-un echilibru sufletesc – şi nu poate veni decât dintr-o bună cunoaştere de sine – îi prinde descoperiţi, într-un fals total. Iar sensibilitatea aceea de care s-au lepădat iese la iveală într-o manifestare de disperare deplorabilă…. Iar dacă “travesti-ul” a reuşit dacă acea autoeducare s-a desăvârşit, e şi mai grav: uscăciunea sufletească se instalează definitiv, încât chiar şi ei, mai ales la o vârstă matură, îşi dau seama de existenţa ei. Şi atunci ar da orice pentru a-şi recăpăta sensibilitatea. Ar da orice numai să-şi simtă sufletul plin de vise, numai să poată trăi cu adevărat, cu toate riscurile suferinţei şi ale momentelor grele. Ar da orice numai să scape de această mască străină a lor. Pentru că e o mască…”

„Viaţa nu-i rece. Şi nu poate fi un calcul decât în planul material. În niciun caz pe planul sentimentelor, al sufletului omenesc. Omul nu este o maşină cu program fix, ci o permanentă surpriză pentru el însuşi. Şi dacă este adevărat că arta redă viaţa, apoi nu se poate să ieşi din adevărul ei. A reuși în viață înseamnă, de fapt, a ști să te bucuri de fiecare bătălie câștigată. Esența vieții este tocmai lupta permanentă de a smulge fiecărei zile ceva bun”.”

(Sursa: Eva Sîrbu, Interviuri uitate)

Foto cu Margareta Pogonat: cinemagia

05
/02
/23

Cele trei cărţi de cronici de film publicate de Romulus Rusan în anii `70-`80 au fost reeditate recent, într-un singur volum şi într-o ediţie de lux, în seria de autor pe care i-o dedică Editura Spandugino. O apariţie demnă de a fi salutată şi un bun pretext de recitire.

02
/02
/23

CRONICĂ DE FILM Probabil că e şi simbolic, însă cu siguranţă e ceva comic în constatarea că cel mai prolific regizor de filme comerciale din cinematografia română post-2000 e un spaniol. În timp ce noi eram ocupaţi cu filmele de festival, Jesús del Cerro îşi urma neabătut şi vesel propriul drum, aproape singur pe culoar.

30
/01
/23

În perioada 20 – 28 ianuarie a avut loc în Franța cea de-a 5-a ediție a Festivalului de film documentar (FIPADOC) de la Biarritz, primul eveniment major al anului din circuitul celor dedicate acestui gen, care reunește anual 50 de țări participante și peste 30.000 de spectatori. Cu această ocazie, „Pâinea noastră cea de toate zilele”, cel mai nou documentar regizat de Șerban Georgescu („Varză, cartofi și alți demoni”; „Jurnalul familiei -escu”) a avut premiera internațională, fiind nominalizat în cadrul secțiunii IMPACT, dedicată producțiilor cu teme sociale, de mediu sau justiție.

26
/01
/23

Pe 27 ianuarie, unul dintre cei mai importanți actori din România împlinește 87 de ani. Pe Florin Piersic îl puteți vedea pe 30 ianuarie în spectacolul „Străini în noapte” de Eric Assous, regizat de regretatul Radu Beligan și găzduit de Naționalul bucureștean.

26
/01
/23

Festivalul Internațional de Film Transilvania (9 – 18 iunie 2023, Cluj Napoca) anunță Focus Nordic, un program complex, cel mai mare de acest fel din istoria TIFF, dedicat unei cinematografii europene bogate, diverse și inovatoare, cea din țările nordice: Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia și Islanda.

25
/01
/23

CRONICĂ DE FILM Reacţiile la “Close” (2022) par să se fi împărţit în două: “heartbreaking” (cu versiunea românească “vai, cât am plâns”) şi, mult mai rar, “tearjerker”. O zic din capul locului: sunt din a doua categorie. Deşi am plecat setat să mă las emoţionat (nu am nici cea mai mică problemă să dau garda jos în sala de cinema), am ieşit iritat.

22
/01
/23

Apariţia în română, pe final de 2022, la Editura Tracus Arte, a două cărţi de Pier Paolo Pasolini - una de poezii şi alta cu texte despre literatură şi artă - a tulburat puţin apatia cu care a fost marcat la noi centenarul acestui mare cineast şi scriitor.

18
/01
/23

Din 20 ianuarie spectatorii din București, Bacău, Bistrița, Botoșani, Buzău, Cluj, Oradea, Pitești, Satu Mare, Sibiu, Sinaia și Târgu Mureș vor putea vedea pe marile ecrane controversata poveste a trupei Phoenix, spusă chiar de membrii ei în documentarul „Phoenix. Har/Jar”.