În ultimii ani, în Europa unită se doreşte să se distrugă speranţa, a declarat, după proiecţia filmului “Gia panta” (“Pentru totdeauna”, 2014), regizoarea elenă Margarita Manda, unul dintre invitaţii speciali ai celei de-a 14-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca.
Un articol de Ionuţ Mareş|1 iunie 2015
Un mecanic de locomotivă de vârsta a doua, singur şi aparent bolnav, se îndrăgosteşte de o femeie la rândul ei singură, casieriţă la o firmă de transport cu feribotul în portul Pireu.
Un film simplu, auster, despre singurătate şi speranţă. Un film în doar două personaje. Un film al stărilor sufleteşti, de atmosferă, realizat aproape în totalitate într-un alb-negru spre cenuşiu. Doar puţină culoare, şi aceea desaturată.
La Atena imaginată ca un oraş al oamenilor singuri, un oraş aproape fără zgomote.
În ritmul lent, ca în filmele lui Theo Angelopoulos, a cărui asistentă regizoarea Margarita Manda a fost. Stări de melancolie, de tristeţe existenţială. Unul din cele mai bune filme de la TIFF 2015, prezentat în secţiunea “Cuvintele sunt de prisos”.
Iatǎ câteva declaraţii ale regizoarei Margarita Manda:
• Filmul a fost făcut cu bani foarte, foarte puţini şi cu multă prietenie, încredere şi dragoste din partea tuturor colaboratorilor mei.
• Am avut marele noroc în viaţa mea să fiu colaboratoare a lui Theo Angelopoulos. Prim asistent de regie timp de 19 ani. Am făcut împreună patru filme.
• Primul film a fost “Privirea lui Ulise” (1995), care a fost filmat aici, în România, acum douăzeci de ani.
• Theo a fost pentru mine un fel de tată, un fel de maestru, un prieten foarte drag. Îmi spunea mereu că al doilea film – acesta este al doilea film al meu de ficţiune – este mult mai dificil decât primul. Avea dreptate.
• Am luat decizia să-i dedic acest film înaintea morţii sale. A fost o datorie a mea faţă de el.
• Filmul meu nu a avut casting sau servicii de căutare a locaţiilor. Locaţiile din film, în special cea principală, din Pireu, mi-au dat ideea de a face acest film.
• În anii 2000 mi-a venit ideea acestui film, fără să ştiu exact despre ce-ar trebui să fie.
Pe Anna Mascsa şi Kostas Filippoglou, actorii principali îi ştiam. Am făcut primul meu film împreună cu ei.
•I-am sunat şi le-am spus că mă pregǎtesc să scriu un nou scenariu, că nu ştiu dacă voi putea găsi mijloacele să fac filmul, dar, dacă voi găsi mijloacele va fi ca primul film, aproape fără bani. I-am întrebat dacă pot să scriu scenariul avându-i pe ei în minte. Amândoi mi-au spus să-l fac.
• Imaginea şi sunetul filmului au fost decise din primul moment, înainte să scriu scenariul.
• Atena nu este un oraş pustiu. Dimpotrivă, este un oraş extrem de aglomerat şi zgomotos. Am vrut să arăt Atena ca un oraş al singurătăţii absolute.
• Dacă acest film ar fi fost în culori, ar fi fost mizer. Singurătatea este ceva diferit de starea de a fi mizer. Singurătatea are demnitate.
• Ideea de a avea acest tip de imagine – 90% alb-negru şi puţină culoare – a fost motivul pentru care am vrut să fac acest film. Acea puţină culoare vrea să semnifice speranţa. La sfârşit, sper că este vizibil, apare şi culoarea, la fel şi sunetul.
• Pentru mine, speranţa înseamnă să nu încetăm sǎ credem în ceea ce credem. Dacă credem în dragoste, dacă credem că totul poate fi rezolvat prin dragoste, avem speranţă pentru viitor. Dacă nu, nu cred că avem vreun viitor sau vreun prezent.
• Ca să fac puţină politică: Ce se întâmplă în ultimii ani în Europa, în Europa unită – nu vorbesc doar despre Grecia – este că se doreşte să se distrugă speranţa. Sper că nu vor reuşi să o facă.
