Mick Davis, regizorul lui „Modigliani“, vrea să-l aducă pe Paganini la Metropolis
https://www.ziarulmetropolis.ro/mick-davis-regizorul-lui-modigliani-vrea-sa-l-aduca-pe-paganini-la-metropolis/

Mick Davis, regizorul filmului „Modigliani“, a revenit în România după zece ani, s-a îndrăgostit de o actriţă şi s-a stabilit în Bucureşti. Cineastul scoţian a fost sfătuit de Scorsese să facă un spectacol după viaţa violonistului Paganini, iar George Ivaşcu i-a propus să-l monteze la Teatrul Metropolis.

Un articol de Dan Boicea|9 septembrie 2014

Dan Boicea: În 2004 aţi realizat filmul „Modigliani“, la studiourile din Buftea. Mai mulţi actori români, printre care Mihai Gruia Sandu, George Ivaşcu, Lia Bugnar, au recreat alături de Andy Garcia povestea rivalităţii dintre Modigliani şi Picasso.  Dumneavoastră, ca regizor, aveţi rivali pe care vreţi să-i depăşiţi?

Mick Davis: Singurul rival pe care îl am sunt eu însumi. Cred că trebuie să încerci să te autodepăşeşti cu fiecare nou lucru pe care îl faci. Nu are rost să fii într-o competiţie cu alţi oameni, pentru că fiecare om este diferit. Sunt 50 de moduri în care poţi scrie o poveste, 50 de moduri în care o poţi juca şi 50 de feluri în care o poţi regiza. Mai întâi trebuie să lucrezi cu tine însuţi şi apoi poţi începe să concurezi cu alţii, dacă îţi face plăcere.

Spre ce regizori de film priviţi cu multă admiraţie?

Spre Francis Ford Coppola, Martin Scorsese, Luchino Visconti, Pier Paolo Pasolini, Alan Parker.

Şi care sunt lucrurile pe care ei le au deja şi la care dumneavoastră nu aţi ajuns încă?

Unii dintre ei au momente în care sunt atinşi de geniu. Ca regizor, nu poţi fii întotdeauna consistent. La un moment dat, Coppola s-a uitat la filmografia lui şi a spus că şi-ar fi dorit să nu facă anumite filme de acolo. Dar a mărturisit că a fost bucuros că a regizat „Naşul“ şi „Apocalypse Now“. Nu poţi prezice ce se va întâmpla, nu poţi spune dacă un film va avea sau nu succes. În acelaşi timp, însă, trebuie să faci această meserie pe care o iubeşti.

Mick Davis fotografiat de Simion Buia-2934

Ce aţi dori să se întâmple în cariera dumneavoastră, începând din acest moment?

Vreau să continuu să lucrez cu actori buni şi cu o echipă de tehnicieni profesionişti, pentru a putea spune o poveste captivantă. Vreau să-i amuz pe oameni şi să-i fac fericiţi. Sau să-i fac să plângă. Sau amândouă în acelaşi timp.

Cum vi se pare Bucureştiul, la 10 ani după ce aţi făcut „Modigliani“?

Mi-a plăcut atunci, dar acum e chiar mai frumos. Cred că s-au cheltuit foarte mulţi bani pentru a face Bucureştiul mai plăcut. În urmă cu zece ani erau destul de multe clădiri părăsite care lăsau o impresie tristă. Oamenii, însă, nu s-au schimbat. Erau minunaţi atunci, sunt la fel de minunaţi şi acum.

Bucureştiul îmi place mai mult acum. Stilul de viaţă e grozav, oamenii par fericiţi şi foarte implicaţi. Peste tot unde mergi, găseşti câte o terasă frumoasă. Şi cluburile în care am fost sunt fenomenale. Oamenii ştiu să se distreze şi îmi aduc aminte mereu de scoţieni, deşi femeile sunt mult mai frumoase aici.

Am fost la Festivalul Anonimul, care s-a desfăşurat în aer liber, lucru care i-a dat un aer fellinian. Am călătorit, am văzut câte ceva şi din România…

V-aţi făcut prieteni şi printre actorii români, în timpul filmărilor la „Modigliani“?

Mick Davis: M-am împrietenit cu George Ivaşcu (n.r. directorul Teatrului Metropolis din Bucureşti) şi cu actorul Mihai Gruia Sandu.

Ce v-a readus în România?

Dragostea. M-am îndrăgostit de o actriţă româncă extraordinar de talentată, locuim împreună într-un apartament. Mai întâi am cunoscut-o şi abia după foarte mult timp am aflat cât e de talentată ca actriţă. I-am văzut un spectacol, „Angajare de clovn“, după Matei Vişniec, la Teatrul „George Bacovia“ din Bacău. Trei fete, jucând trei roluri de bătrâni. Dar, mai bine, să-ţi povestească ea cum a fost…

Actrita Ana Adelaida Perjoiu

Ana Adelaida Perjoiu, logodnica lui Mick Davis: Ne-am întâlnit printr-o prietenă comună, Rita Mureşan. O ajutasem să organizeze o cină pentru câţiva prieteni. S-a nimerit să fiu eu cea care i-a deschis uşa lui Mick, iar primul lucru pe care mi l-a zis el a fost „Te ştiu! Tu m-ai ignorat pe Facebook!“.

Am crezut că e o glumă, dar el îmi scria mesaje care îmi intrau în spam încă din 2012. Apoi, toată seara, a făcut şi alte glume. Aflase că lucrasem cu Steven Seagal şi a spus să nu mai lucrez cu el, pentru că face filme foarte slabe.

Am avut doar două întâlniri, apoi a trebuit să plec la Bacău, unde jucam într-un spectacol de Alexandru Dabija. Mick s-a întors în SUA, dar am continuat să vorbim la telefon şi prin mesaje. După alte două luni ne-am reîntâlnit şi aşa s-a înfiripat relaţia. M-a văzut apoi în spectacolul lui Dabija, “Vârciorova. Carantină” şi în „Angajare de clovn“. Eu sunt din Bucureşti, şi merg la Bacău doar atunci când am spectacole.

Mick s-a gândit la un concept de film după piesa lui Matei Vişniec, pentru că i-a plăcut personajul de acolo, dar am abandonat ideea. I-am povestit apoi cum am creat acest personaj, i l-am descris şi pe bunicul meu cu care am crescut, iar Mick a scris un scenariu pentru un scurtmetraj, în care am jucat alături de Mihai Gruia Sandu, „The Silver Spoon“. E un film care va fi lansat în curând.

Viaţa lui Paganini, la Teatrul Metropolis

Recent, aţi scris un scenariu despre viaţa violonistului italian Niccolò Paganini. Martin Scorsese l-a citit şi v-a sugerat să-l faceţi sub formă de piesă de teatru. Îi veţi urma sfatul?

Mick Davis: Martin Scorsese mi-a spus că este unul dintre cele mai bune scenarii pe care le-a citit vreodată şi că s-ar putea transforma ori într-un film, ori într-un spectacol de teatru.

Iar George Ivaşcu v-a invitat să montaţi acest spectacol pe scena Teatrului Metropolis din Bucureşti.

Mă încântă foarte mult această idee. O poveste despre viaţa lui Paganini nu a mai fost pusă niciodată pe o scenă de teatru. E un subiect remarcabil, cu mult dramatism. Din copilărie am devenit foarte preocupat de aspectele vieţii lui.

Paganini a fost şi a rămas cel mai mare violonist din lume. A interpretat lucrări de mare dificultate, pe care nimeni nu le poate interpreta nici măcar acum. A fost un sex simbol, un fel de Mick Jagger sau de Jim Morrison al secolului al XVIII-lea. În momentul în care urca pe scenă, femeile erau foarte entuziasmate. Lucrul ăsta nu i s-a întâmplat niciodată lui Beethoven…

Niccolò Paganini a avut şi o relaţie amoroasă cu Elisa Bonaparte, sora lui Napoleon Bonaparte, iar Napoleon l-a alungat la un moment dat pe artist din Toscana, într-o goană de cai. Dar violonistul a avut o singură mare dragoste în viaţă, a iubit-o pe fiica unui simplu croitor. E o poveste frumoasă, cu muzică, cu pasiune şi cu artă.

Şi veţi căuta un actor care să ştie să cânte la vioară?

Nu voi face asta. Chiar dacă acel actor îmi va spune că ştie să cânte la acest instrument, el va fi un mincinos, pentru că nu va putea cânta niciodată ca Paganini. Deci voi fi nevoit să găsesc un violonist autentic, care să preia această sarcină în timpul spectacolului. Evident, piesa se va juca în limba română. Doar trebuie să găsesc distribuţia potrivită, printr-un casting pe care îl voi organiza la un moment dat.

Dramele din star system

Anul acesta s-au sinucis din cauza depresiei doi actori foarte mari, Philip Seymour Hoffman şi Robin Williams. Dumneavoastră cunoaşteţi mai bine acest mecanism care îi aruncă pe oameni de la succes către disperare. Cum vă explicaţi decizia pe care au luat-o?

I-am întâlnit pe amândoi, de câteva ori, dar nu le cunoşteam vieţile personale. Şi nu ştiu câtă durere se ascundea acolo. E trist când cineva se sinucide şi e cutremurător să pierzi asemenea talente. E ca atunci când a murit John Lennon, chiar dacă nu el a decis să-şi ia viaţa. Trebuie să te gândeşti la ce ar fi dat Lennon lumii, dacă ar fi dus o viaţă normală. Aceeaşi întrebare se ridică şi în dreptul celor doi actori. În acelaşi timp, sunt alte zeci de milioane de oameni care suferă de depresie şi nimeni nu se gândeşte la ei, doar pentru că nu sunt faimoşi.

Mick Davis fotografiat de Simion Buia-2947

Poate fi povestea lor un subiect pentru un film?

Nu pentru mine. Eu vreau să-i fac pe oameni fericiţi. Chiar dacă, uneori, personajele din filmele mele mai mor la final şi îmi mai contrazic teoria. Cred că cineva, la un moment dat, va face un film siropos despre aceşti doi actori. De obicei cam asta se întâmplă la Hollywood, apare câte un film de televiziune absolut îngrozitor… Mai folositor ar fi ca oamenii să vorbească despre depresie. Aş vedea un film despre această boală, dar cu un final fericit.

Secretul unui bun scenariu? Rescrierea lui. Trebuie să îi laşi timp să respire, să se aşeze. Şi să îţi faci timp să-l rescrii. De zece ori. Sau de 15 de ori. Nu poţi crede că ai o capodoperă din prima, pentru că nu eşti Shakespeare. Unii producători îţi vor spune că scenariul tău e o porcărie. Iar tu, îmbătat de talentul tău, s-ar putea să nu vezi asta. Dar trebuie să repari lucrurile. Asta i-aş sfătui şi pe scenariştii din România. Să muncească mult la scenariile lor şi să nu se grăbească să facă repede filmul, chiar dacă uneori sunt presaţi de timp.

Fotografii cu Mick DavisSimion Buia pentru Ziarul Metropolis

04
/10
/21

Până la 14 octombrie, în cadrul Cineclubului One World Romania, pot fi vizionate gratuit pe site-ul Sahia Vintage câteva din filmele documentare, aflate la granița dintre funcția utilitară și vena experimentală, ale lui Mircea Săucan, dar și ale lui Radu Gabrea, Tudor Eliad sau Sergiu Nicolaescu.

01
/10
/21

BFFF 2021 a inclus o secţiune competiţională internaţională, la care s-au înscris peste 100 de scurtmetraje de modă, oferind patru premii. Câștigătorii au fost selectați de un juriu format din profesioniști din film, advertising și modă de pe scena locală și cea internaţională: Grigor Devejiev - Creative Director Jam Project, Marley Hansen - curator Nowness, Marcin Kempski - fotograf de modă londonez, Sandra Bold - Global Creative Director Publicis și Ina Borcea - fashion editor Harpers Bazaar.

30
/09
/21

Spectacolul continuă, acțiunea escaladează și toată sala vibrează pentru cel mai așteptat film din ultima perioadă, super producția 'Nu e vreme de murit' ajunge în avanpremieră pe marile ecrane din 30 septembrie la Cineplexx Băneasa, Titan, Sibiu, Satu-Mare și Târgu-Mureș.

29
/09
/21

CRONICĂ DE FILM Pentru un film de debut al unui regizor de teatru care nu a mai făcut până acum cinema, „Câmp de maci” (2020), de Eugen Jebeleanu, are o rigoare estetică neaşteptată, dar şi o lipsă de încrâncenare demnă de salutat.

28
/09
/21

CRONICĂ DE FILM „Crai nou” (2021), debutul Alinei Grigore, recent câştigător la Festivalul de la San Sebastian, aduce un aer proaspăt în cinematografia română.

28
/09
/21

THE FRENCH DISPATCH, LAND, QUO VADIS, AIDA?, scurtmetraje românești și internaționale, cele mai apreciate filme românești ale momentului si filmele premiate la Festival se văd în cadrul Retrospectivei ANONIMUL 2021 la ARCUB, Cinema Elvire Popesco și Terasa Institutului Francez între 28 septembrie și 3 octombrie.

27
/09
/21

În ultima săptămână din septembrie, „Cinema sub clar de lună“ aduce pe ecranul din Grădina Muzeului Național al Literaturii Române două dintre cele mai noi filme românești, Câmp de maci și documentarul Spioni de ocazie, alături de producții străine care au avut un parcurs spectaculos: Night of the Kings, aflat pe lista scurtă la premiile Oscar, și Apples, co-produs de Cate Blanchett și propus anul trecut de Grecia la Oscarul pentru Cel mai bun film internațional.

27
/09
/21

Frumoasa și bestia întâlnește viitorul tehnologiei în Belle, producția-fenomen semnată de regizorul japonez Mamoru Hosoda, care va deschide cea de-a 16-a ediție Animest. Prezentat în premieră internațională la Cannes, anime-ul Sci-Fi în care o adolescentă devine cea mai bună versiune a sa într-un univers paralel, creat în mediul virtual, se va vedea pentru prima dată pe marele ecran din România vineri, pe 8 octombrie, de la orele 18:30 și 21:30, la Cinema Elvire Popesco. Filmul va putea fi urmărit în curând în cinematografele din întreaga țară, distribuit de Bad Unicorn.

27
/09
/21

OPINIE Subfinanţat de nişte autorităţi nepăsătoare, fără cinematografe care să îi fie dedicate şi cu un public larg pus mai degrabă pe miştouri, filmul românesc de autor face performanţă an de an la cel mai înalt nivel. Iar 2021 o dovedeşte din plin. Este unul din paradoxurile româneşti.