CĂRȚI DE NEOCOLIT Florenţa a contribuit ca puţine alte oraşe la îmbogăţirea patrimoniului cultural al lumii. Opera florentinului Dante Alighieri (1265-1321), poet, prozator, filosof, gânditor politic, stă mărturie în această privinţă.
Un articol de Georgeta Filitti|26 august 2018
Dante trăiește vremuri frământate când Peninsula e sfâșiată de luptele între guelfi și ghibelini, în speță între partizanii împăratului și cei ai Papei. Implicat în viața politică a Florenței, membru în breasla medicilor și a farmaciștilor – ca filosof, apoi membru în magistratura orașului, el se manifestă limpede împotriva tendințelor dominatoare ale papalității. E trimis la Roma pentru negocieri și își exprimă dilema: ”Dacă merg, cine rămâne? Dacă rămân, cine merge?” S-a dus și a fost arestat și închis de Papa Bonifaciu al VIII-lea. Condamnat de propriul oraș pentru vini imaginare, urma să fie ars pe rug. Fuge și își începe exilul ce va dura toată viața. ”Pribeag și aproape cerșind”, cum singur se definește, Dante călătorește, observă, acumulează și transfigurează artistic această experiență unică. Îl impresionează limba auzită în atâtea locuri și sugerează, în tratatul De vulgari eloquentia, o limbă unică, volgare illustre. Personal va opta pentru graiul toscan, ajuns ulterior limba literară a Italiei, dar împănat cu forme dialectale, ceea ce va da naștere plurilingvismului dantesc.
Scrie Convivio (Banchetul, în 1304-1307, Despre monarhie (1313) și, capodopera vieții sale, Divina Comedie (1308-1321).
Povestirea subiectului nu suplinește satisfacția lecturii. Totuși…
Unui bărbat, Dante însuși, i se permite o călătorie în Lumea de dincolo, în Infern, Purgatoriu (condus de poetul Virgiliu, exponent al rațiunii clasice) și în Paradis (condus de Beatrice). Ce vede acolo, între Vinerea Mare și Duminica Paștelui, exprimă în 100 de cânturi. Începe cu Infernul, după model creștin, pentru purificare. Întâlnește suflete damnate de care trebuie să se ferească și mai ales să nu le imite. Trece în Purgatoriu, unde se operează reabilitarea sa morală. Aici întâlnește doar pelerini pe calea vieții. Figurile luminoase de poeți și muzicieni îl fac să exclame: ”Lăsați poezia să se ridice din nou din morți!” Dante simte nevoia să-l elogieze pe Virgiliu, poetul Imperiului roman prin definiție. Acesta îl călăuzește din punct de vedere moral pentru a putea supraviețui în exil. De fapt, întregul poem face referiri continui la această condiție insuportabilă a autorului. Dialogul lor trădează înțelepciune și un desăvârșit simț etic.
Ultima parte, Paradisul, aduce împlinirea, prin sfidarea morții.
Posteritatea imediată a lui Dante a fost pe potriva valorii poemului. 12 comentarii apar până în anul 1400. La nici 50 de ani de la trecerea lui Dante în lumea umbrelor, Giovanni Boccaccio organizează primele lecturi publice din poem. Dante este și unul din primii poeți a căror operă face obiectul unui curs universitar. În 1555 a fost calificat drept divino poeta; prin extensie reverențioasă și Comedia inițială a devenit Divina Comedie.
Posteritatea mai depărtată l-a catalogat la superlativ. Pentru W.B. Yeats el este ”imaginația principală a creștinătății”. T.S. Eliot a fost categoric: ”Dante și Shakespeare împart lumea modernă între ei. Nu există un al treilea”.
