Ziarul Metropolis demarează campania „Noua generaţie de aur“, prin intermediul căreia îşi propune să vă prezinte interviuri cu actori de elită ai României – cu acele nume care redimensionează idealurile „Generaţiei de aur“ a teatrului şi a filmului românesc.
Un articol de Monica Andronescu|28 ianuarie 2016
Vom încerca să definim ce a însemnat această generaţie şi care au fost valorile care au făcut-o să se impună.
Chiar de ziua ei, pe 29 ianuarie, Oana Pellea, actriţa care deschide campania „Noua generaţie de aur“, joacă în noul spectacol al Teatrului Metropolis, „Efectul razelor gama asupra crăițelor lunatice”.
Se vorbește mult despre așa-numita „generație de aur”. Dumneavoastră credeți în acest mit al generației de aur?
Cred că fiecare generație are un număr de talente și că talentul e repartizat egal pe glob, dar, într-adevăr, se poate întâmpla la un moment dat ca talentul să întâlnească o conjunctură, o școală bună sau un anume val… Trebuie să existe un liant. La ei, la generația lui tata, s-a întâmplat, pentru că exista acel domn pe nume Vlad Mugur, care i-a adunat pe toți și așa s-a format nucleul de la Craiova. Acela a fost punctul de pornire.
Vlad Mugur era mai mult decât un regizor, era un mentor. I-a învățat nu numai teatru, i-a învățat și cum să meargă, și cum să mănânce cu tacâmurile de pește, și cum se pune sarea pe masă…. Îmi povestea tata cum mergeau împreună la restaurant și-i învăța cum să se comporte. Era ca o a doua școală.
Apoi, sigur că o parte din actorii din generația de aur au fost preluați de Liviu Ciulei, de Lucian Pintilie, mari regizori care au deschis drumul. Și care nu numai că au folosit actorii, ci i-au și servit, pentru că un mare regizor asta face: nu doar folosește actorul, ci îl și servește.
Credeți că regimul comunist a făcut posibilă o asemenea generație? Le-a pus la îndemână dușmanul comun, care trebuia atacat și i-a făcut să se adune pentru o cauză?
Să răspund „da” mi se pare prea simplu. Mi se pare o fugă de responsabilitate. Pentru că nu ne oprește nimeni nici azi să ne adunăm. Toată lumea spune cu regret că înainte eram mai adunați, că înainte ne vedeam mai mult, că înainte stăteam mai mult la repetiții, că nu erau atâtea tentații.
Dar dacă e să mergem cu sinceritatea până la capăt, cred că astea sunt doar tertipuri și fugim de un răspuns. Depinde de fiecare dintre noi și de noi toți să ne adunăm, nu ne oprește nimeni. Avem și azi cauze de apărat…
Deci credeți că acum mai e posibilă o generație de aur?
Cred că acum lipsește ceva, lipsește liantul. Dar, cum spuneam, mi se pare prea simplu ca liantul să fi fost epoca comunistă. Eu cred că e mai grav răspunsul, cred că uman, la nivel profund se întâmplă ceva. Acum există boom-ul informațional care ne-a zăpăcit, ploaia asta ca de stele căzătoare, o ploaie de informații ce cad în capul nostru și ne fac să fim împrăștiați, confuzi… Și puterea de concentrare mi se pare că dispare la artist, și la omul obișnuit. Nu ne mai putem concentra decât pe bucăți mici. Și percepția spectatorului, și a noastră, ca artiști, e modificată…
Pe de altă parte, legat de generația de aur, cred nu există comparație cu generația anului 1958. E un alt timp, o altă conjunctură. Însă, da, ei reprezintă un ideal, pentru că erau foarte împreună…
Generația de aur are legătură cu vârsta?
Povestea asta cu vârsta pentru mine e o chestie absolut relativă. Nu! Sunt oameni de 80 de ani mult mai tineri decât puști de 18 ani. Vârsta este doar o adunare de cifre… total ridicolă, ca să ne ordonăm faptele. Vârsta e doar a trupului, spiritul nu are vârstă și, cum artistul lucrează cu spiritul în primul rând… Anii se adună doar în carne.
Când se termină tinerețea și unde începe bătrânețea?
Nu știu, că eu de-abia am intrat în adolescență… (râde). Cred că devii bătrân atunci când te plictisești. Când începe să ți se tocească acuitatea curiozității. Când ți se pune un strat de suficiență. Când iubești prudent…
Suntem cu o zi înainte de ziua dumneavoastră de naștere. V-a povestit cineva cum a fost acel 29 ianuarie când v-ați născut? Era frig? Ningea?
Era un frig îngrozitor. Era foarte multă zăpadă și viscol, iar la spitalul Cantacuzino unde m-am născut eu, nu era căldură și știu că surorile medicale au adus copiii nou-născuți la mame. Ca să îi țină în brațe, să-i încălzească. Prima mea noapte pe lume a fost sub pătură, cu mama – așa mi-a povestit ea – și se uita absolut siderată cine o fi străina asta care i-a intrat în viață. Mi-a spus că a suflat toată noaptea peste mine, ca să îmi fie cald sub pătură. Și că de-abia atunci a început să se îndrăgostească de mine… într-o noapte friguroasă de ianuarie.
Vă amintiți care e cel mai frumos cadou pe care l-ați primit? Ceva ce vă doreați foarte tare?
Banane. Și mi-a adus tata când a venit din Germania, într-un an, de ziua mea. Îmi mai aduc aminte de niște pantofi pe care i-am primit odată, niște pantofiori de lac absolut superbi. Tata mi i-a adus, dar a zis că nu-mi dă voie să mă duc cu ei la școală. Am suferit groaznic și l-am întrebat de ce. Pentru că o să-i fac pe alți copii să sufere când o să vadă că eu am și că ei nu își pot permite. Așa mi-a spus și mi-a dat voie să-i port acasă… Era cu totul altă mentalitate decât astăzi când, în loc de pantofi, poate fi un Ferrari, și scopul e tocmai să-l etalezi ca să-i faci pe ceilalți să se simtă inferiori.
Care e jucăria cu care vă plăcea cel mai mult să vă jucați?
Aveam un cățel de pluș. Acum am trei căței adevărați… Nu cred că e o întâmplare. Nu puteam să mă fi jucat și eu cu un castel și să fi avut acum trei (râde)? Cățelul acela de pluș cred că era moștenit de la mama. Am moștenit și hăinuțe de la ea. Mamaie păstrase rochița de dantelă de la botez a mamei și în ea m-a botezat și pe mine. O am și acum…
Care e prima amintire legată de mama?
O fotografie. E făcută de tata, eu sunt în cârca mamei, la pomul de Crăciun și o umbră de la pomul de Crăciun e pe obrazul mamei. Atunci când am văzut poza – tata le developa în bucătărie și mă lua și pe mine și vedeam cum apărea imaginea – știu că am început să plâng disperată. Ei n-au înțeles, eu nu știam să le explic. Eu am crezut că mama era rănită pe obraz. Umbra care-i cădea mamei pe obraz arăta ca o tăietură. Și ani întregi am rămas marcată. Dar probabil că prima imagine e cea cu niște ochi superbi care-mi zâmbeau…
De ziua dumneavoastră veți fi pe scenă, în „Efectul razelor gama asupra crăițelor lunatice”, la Teatrul Metropolis. Ați mai avut vreodată premieră pe 29 ianuarie?
Cred că premiera la „Trei surori” a fost tot pe 29 ianuarie… Dar îmi place să muncesc de ziua mea. E mai bine pe scenă.
În Jurnal, într-adevăr, scriați că vă e mai ușor pe scenă decât în viață…
Da… Viața mă mai încurcă. E foarte bine și în viață, dar parcă tot pe scenă mi-e puțin mai bine. Scena te face să fii tot timpul „împreună cu…”. E o ardere mai puternică. Deși mie mi se reproșează și în viață că ard la fel. Și apoi, pe scenă întâlnești mai puțini mârlani. Altfel, viața de pe scenă e la fel de vie și de imprevizibilă ca viața de zi cu zi. Într-o seară, lacrima îți vine pe altă replică. Asta e frumusețea teatrului, că nu e matematică. E mai mult decât matematică. E o matematică emoțională.
Care e cel mai greu moment când a trebuit să fiți pe scenă?
Când am dat examenul de diplomă cu „Bună seara, domnule Wilde”, iar în sală era un singur loc gol… Era la vreo două zile după ce l-am îngropat pe tata, iar Octavian Cotescu a oprit un loc gol lângă mama, pentru tata… Imaginea acelui loc gol o să-mi rămână în minte toată viața.
Un singur loc gol, într-o sală arhiplină. A fost foarte greu, dar a fost o mare demonstrație a mea față de mine că merit să intru în meseria asta. Mi-am spus: „dacă nu pot și dacă nu-i fac să râdă, nu are sens”. Era o comedie și… au râs. Până la urmă acesta e un privilegiu al actorului, că i se oferă de la ora 7 la ora 9 altă viață. Iar câteodată, când în viața ta e greu și urât, ești fericit să intri în altă viață.
E o fugă?
Nu știu dacă e o fugă, poate… Dar poate fi și un exercițiu de generozitate să intri în altă viață și să te uiți pe tine.
Ce vă interesează acum să spuneți prin teatrul pe care-l faceți?
Că viața e frumoasă. Și că merită să fie trăită oricât de grea ar fi. Iar spectacolele în care joc trebuie să conțină ceva din asta. Am avut perioada mea de demonstrații de actorie, de tehnică. Dar acum nu-mi mai ajunge asta. Îmi trebuie un „de ce” uman, profund.
De ce ați ales să intrați în acest proiect cu „Efectul razelor gama asupra crăițelor lunatice”?
Tocmai din acest motiv. E o piesă cu o problematică extrem de umană. Și pentru că mi-a plăcut foarte tare propunerea Marianei Cămărășan de a o face pe Betty, în așa fel încât s-o înțeleagă și poate să o și ierte lumea, ea fiind un personaj dur, dar, mai bine veniți la teatru să vedeți dumneavoastra….
În contextul nostru teatral, vă simțiți în locul potrivit?
Drumul meu e foarte aparte. E un fel de „singurătatea alergătorului de cursă lungă”. Niciodată nu m-am simțit nici în lumea teatrală, nici în afara ei, pentru că nu m-am raportat la ea. Eu mă raportez la mine personal, la drumul meu în această meserie, la drumul pe care-l străbate spiritul care se numește Oana Pellea. E un laborator care funcționează din experiență în experiență.
Pe scenă sau în viață, vă e teamă de ceva?
Nu, de nimic.
Nici de Dumnezeu?
Cum să-mi fie frică de cel care mă apără?
Dacă v-ați da întâlnire cu Dumnezeu la o cafea aici, pe pământ, unde l-ați invita?
Nu pot să-ți răspund la această întrebare în prezența Lui. Nu-ți spun nici ce i-aș duce în dar, pentru că ne aude acum și i-aș strica surpriza…
FOTO: arhiva personală Oana Pellea
