Mihai Călin, actorul
https://www.ziarulmetropolis.ro/mihai-calin-actorul/

INTERVIU. Mihai Călin (49 de ani) lucrează de peste două decenii la Naţionalul bucureştean. E un actor apreciat (premiat de UNITER acum doi ani pentru rolul Caliban din „Furtuna”). L-am văzut de multe ori în ultimul timp şi – comit o indiscreţie – a fost singurul actor la care am avut permanent senzaţia că e din ce în ce mai bun.

Un articol de Andrei Crăciun|7 martie 2017

Îl cunoșteam pe Mihai Călin așa cum îl cunosc toți din generația mea de la televizor, de la Pro TV, de la concursurile cu întrebări de cultură generală. De altfel, încă îl mai recunosc oamenii pe stradă exact din acest motiv.

Așa că am avut plăcerea să-l descopăr preocupat de temele mari și actuale ale omenirii. Se gândește la viitorul Europei, la război, la sensul artei într-o lume tot mai înnebunită. În același timp nu e încrâncenat și nu și-a pierdut umorul.

Mihai este căsătorit cu Silvia Călin, de asemenea artistă, coregrafă la bază. Au împreună un fiu adolescent, care are aceeași profesoară de română și franceză pe care a avut-o și tatăl său.
Tocmai acea profesoară i-a schimbat lui Mihai Călin viața, deschizându-i ochii către lumea teatrului.

Iar Mihai Călin, care studia la un liceu greu, de profil real, și a intrat la Politehnică, să se facă inginer, căci Republica Socialistă România avea mare nevoie de ingineri, n-a putut niciodată să uite ce simțea pe scenă, atunci, în liceu.

Așa că după Revoluție a lăsat ingineria trecutului și a dat la Teatru, a fost și podar, pregătindu-se cu Cătălin Naum, a jucat și la Andrei Șerban, și a început cu adevărat o carieră.

Dar Mihai Călin nu e omul care să se agațe de cuvinte mari, ca acest carieră. Pentru el contează altceva: să fie fericit. E fericit jucând teatru, dar e fericit și atunci când are timp liber. El este în zodia leului și chiar are un caracter leonin. Îl cunosc, și eu sunt așa.

Mihai Călin este un actor deopotrivă cerebral și talentat. Vă mai fac o mărturisire: îmi doream de multă vreme să îl întâlnesc, însă tot amânam. Apoi am văzut No Man’s Land la Național și am știut că nu mai pot aștepta.

Mihai Călin, așadar.

Ce mai faci, Mihai Călin? De unde vii dumneata?
Vin din sectorul 6.

Din afara Bucureștiului, așadar.
Aproape. Sunt chiar pe graniță: de la mine la Răzoare sunt 800 de metri pe care îi parcurg în fiecare dimineață cu mașina într-un sfert de oră.

Plângând?
Da, mă rog, m-am relaxat: pun muzică, copilul își pune căști în urechi și ascultă muzica lui. Este o nenorocire acel Răzoare, este o redută…

Dacă reușești să treci de Răzoare intri în oraș, practic.
Da, exact. Până la Răzoare faci 15 minute; sau 20. Și după aia, până în centru mai faci încă 7-8 minute!

Dar dumneata de unde ești de loc?
Eu sunt din Drumul Taberei.

Am înțeles; n-ai reușit, în patruzeci-și-ceva de ani, să ajungi în oraș cu domiciliul.
(râde) Am făcut eu o chestie, când m-am mutat din Drumul Taberei și mi-am luat un mic apartament în Drumul Sării, unde locuiesc acum. Mi-am făcut un calcul: maică-mea rămăsese singură și mi-am zis, totuși, să nu fiu în celălalt capăt al Bucureștiului. Chiar era singură, nu mai avea acolo decât vreo două vecine.

Și pe tine ca ajutor.
Și de-asta am zis să fiu cât de cât aproape.

MIHAI CĂLIN SE SIMTE ÎN BUCUREȘTI CA ÎNTR-UN SAT UN PIC MAI MARE

Așadar, viața dumitale de cetățean e: te trezești, te urci în mașină și mergi la serviciu, nu?
E ca la țară, știi? Ne învârtim în aceleași locuri, pe aceleași ulițe; de acasă în centru; eu am serviciul – întreprinderea – în centru; copilul are școala în centru; mai vin pe acasă, mă mai duc în centru – ca la un sătuleț mai mare, de fapt. Te întâlnești prin Piața Romană, pe la Universitate cu o mulțime de lume, nu poți să treci fără să te fi întâlnit zilnic cu cineva. Te învârți într-un sat mai mare, suprapopulat, agitat, zgomotos, și te întrebi…

Ce caut eu aici?
Ce caut eu în viața mea? Norocul, sincer, e cu familia.

Te mai recunosc oamenii pe stradă?
Mă mai recunosc, da. Cei foarte tineri, mai puțin, că nu prea merg la teatru.

Iar cei mai în etate, mai mult de la televizor.
Cu siguranță, da.

De pe vremea Pro Tv-ului.
Da, de pe vremea Pro Tv-ului; uite, sunt deja douăzeci de ani de când făceam emisiuni acolo!

Și uite că încă n-a trecut! Îți dai seama ce impact a fost atunci!
A fost impact mare. Bine, și eu eram – pe vremea aia, când s-a lansat Pro Tv-ul – chiar pe afișul de prezentare. După aia emisiuni, chestii. Au mai fost serialele alea mai de curând, în anii 2000, pe Acasă Tv, pe unde am mai jucat și eu, prin telenovele. Din fericire, aș putea spune, pentru că…

… erau bine remunerate?
Erau, da. Financiar eram chiar obligat să le fac, dar, spre bucuria mea – cred că am jucat în vreo patru sau cinci –, în afară de unul singur, toate celelalte roluri au fost roluri de compoziție, în care m-am jucat foarte mult. Adică a fost multă distracție și trebuia să construiești ceva.

Ai avut multă libertate.
Da, nu doar să te duci să dai text. Și a fost bine, mai ales că film am ocazia să fac foarte rar. A fost o perioadă mișto.

Și cu teatrul cum merge?
Cu teatrul merge bine.

Ce faci dumneata acum la serviciu, la Teatrul Național? Ești angajat, da?
Da.

Cartea de muncă merge?
Sunt angajat de mult, domnule Crăciun! Sunt angajat din 1994.

Deci ai 23 de ani.
22 de ani la Național. Altfel, am vreo 27 în câmpul muncii.

O să mănânci pensie multă?
Sunt vechi, domnule! Da, sper să fie multă. Problema, ca actor, e că nu prea îți dorești să vină pensia, actorii nu prea ies la pensie.

Sunt roluri și pentru oameni în etate.
Fiind o meserie vocațională, îți dorești să lucrezi cât mai mult. Dacă alții, săracii, care așteaptă să vină pensia mai repede…

Contabilii, bunăoară?
Nu știu, poate că sunt și contabili pasionați. Dar sunt mulți oameni în lumea asta, din nefericire, care…

… care abia așteaptă să scape la pensie…
Să plece mai repede de la serviciu, să scape la pensie… Meseria asta o faci cu plăcere, de cele mai multe ori, și îți dorești… Știi, când n-ai de lucru – chiar dacă îți merge salariul, să zicem –, e nasol în meseria asta. E o mare sursă de frustrare.

Iată, așadar, actorii: niște oameni care vor să muncească.
Da, doresc să muncească – mai ales actrițele, săracele, că întotdeauna lumea asta a teatrului e pentru bărbați; poate că lumea nu știe, dar în dramaturgie sunt mai multe roluri pentru ei, pentru domni.

Așa sunt scrise.
Da, sunt mai multe roluri de bărbați decât de femei – vorbesc de dramaturgia clasică. Și atunci, fetele, săracele, sunt mai oropsite decât noi. Da, deci sunt angajat la teatru, la Național, sunt și eu, totuși…

Mihai Călin e salutat cu: Să trăiți, maestre!

Dar paznicii de la intrarea în instituție te recunosc? Te știu? Îți arată apreciere și respect? Cum e?
Îmi zic: „Să trăiți, maestre!”.

Superb! Și tu ce le zici?
Eu le-am zis: „Vă rog eu frumos, nu-mi mai ziceți maestre, că mi-e jenă!”, „Nu se poate! Să trăiți!”. Era unul care mi-a zis într-o seară – mă duceam la teatru, la spectacol, deci era 6:00 și ceva, seara, probabil – „Să trăiți, maestre!”, spun: „Bună seara!”, zice: „Serviciu ușor!”.

Ia spune-le cititorilor noștri unde te vor vedea în această stagiune!
La Național… Hai s-o luăm cu cel mai nou lucru care e, zic eu, foarte mișto: „No Man’s Land” se numește.

L-am văzut. Cum e „No Man’s Land”, pentru cei care nu l-au văzut?
Tu l-ai văzut. Tu să-mi zici dacă ți-a plăcut

Mie mi-a plăcut, e foarte puternic. Printre cele mai bune spectacole din orașul nostru astăzi.
Aș zice două vorbe despre regizor, Alexander Morfov, care este cel mai mișto regizor cu care am lucrat în viața mea.

Ce este dumnealui?
Bulgar.

mihai calin 1

Richard Bovnoczki și Mihai Călin în „No Man’s Land”, la Teatrul Național din București.

Și cum a venit regizorul bulgar aici, la noi?
El a fost în niște festivaluri cu niște spectacole, l-a văzut cineva de la noi sau poate Ion Caramitru l-a remarcat – nu mai știu. Au fost două spectacole de la Teatrul Național din Sofia în turneu aici – „Don Juan” și „Exilații” (piesa unui mare dramaturg de-al lor, după care se și numește Teatrul Național „Ivan Vazov”). Și l-au invitat să facă un spectacol: a fost „Vizita bătrânei doamne”, acum vreo patru-cinci ani. Apoi a fost „Furtuna”.

În toate astea ai jucat.
Da. Și ne-am înțeles foarte bine cu el; e un tip care se îndepărtează puțin de text și adaptează, adaugă. Nu folosește textul ca pretext, să vină cu lumea lui, ci servește textul ăla. Lucrează puțin textul și chiar taie anumite chestii, ca să îl îmbogățească. Și de-asta unii actori au căzut în capcană; la „Vizita bătrânei doamne”, de exemplu, unii au refuzat niște roluri mici. După ce au văzut spectacolul le-a părut rău, pentru că el a îmbogățit mult lumea aia. Mi se pare că face niște alegeri foarte puternice pentru că e artist; e un om foarte preocupat de ceea ce se întâmplă în lume. Și nu vreau să spun numai că își alege niște teme sociale sau politice; nu, ele sunt și umane – merg înspre relațiile cu oamenii. E foarte preocupat de lucrurile astea și e obsedat, ca un artist care are ceva de spus și în timpul ăla chiar „e mâncat”, cum se spune.

O întâlnire foarte importantă pentru tine, așadar.
A fost o întâlnire foarte, foarte importantă. „Vizita bătrânei doamne” a fost primul spectacol, apoi a venit „Furtuna”, cu Caramitru în rolul lui Prospero și surprinzător, absolut surprinzător și pentru mine, și pentru toți colegii mei, m-a pus pe mine să joc Caliban. Și acum acest „No Man’s Land” abordează o problemă foarte apropiată lui, despre războiul din Iugoslavia. Mai mult și mai mult – așa, pe scurt, doar una dintre teme, fiindcă despre nicio lucrare de carte, teatru, film nu poți să spui că e despre atât, și nimic mai mult –. Ce îmi place mie la acest spectacol este că ridică întrebări, iar una dintre întrebări este: „Cum se poate să ajungă oameni care au trăit împreună ani de zile, zeci de ani, au copilărit împreună, au fost prieteni…

MIHAI CĂLIN SE TEME CĂ NOI, OAMENII, SUNTEM, ÎN RĂU, ÎN STARE DE ORICE

… să se urască și să se ucidă?
… să se urască într-atât încât să se ucidă?”, „Cum e posibil? Suntem în stare de așa ceva?”. Eu zic că suntem; de altfel, cei mai în vârstă ca noi, să zicem – ca mine, nu ca tine –, știu mai bine că am trecut și noi, în anii ’90, prin mai multe episoade asemănătoare.

Violente.
Violente și chiar mi-aduc aminte, în martie 1990, de Târgu Mureș; mineriadele și multe altele. Oamenii voiau să-i vadă pe ăia din fața lor morți! Își doreau să vadă: da, mă, dă-i cu bâta în cap, să sară sânge, să moară! Altfel, oameni care…

… până atunci fuseseră vecini, fuseseră colegi de muncă.
Da, oamenii care își doresc moartea altora… să zicem: OK, nu-i cunoaștem, nu-i cunosc pe cei care sunt victime. Dar acei oameni cred despre ei că sunt niște oameni normali, cinstiți, curați, familiști, creștini, buni ortodocși… Cam astea ar fi chestiile și tinerii trec ușor peste foarte multe probleme.

Li se pare că nu s-ar putea întâmpla și generației lor.
Da. Eu mi-aduc foarte bine aminte că, în momentele alea, chiar plecasem în Croația, în 1991, în turneu cu „Trilogia” lui Andrei Șerban. Eram mulți actori. Și am plecat cu autocarul, am dormit la Timișoara și drumul normal până la Milano era prin Belgrad, Zagreb, Ljubljana… Ei aveau autostradă de pe vremea lui Tito. La Timișoara am dormit; și dimineață, când am urcat în autocar, a venit cineva care a zis: „Stop! A început războiul în Iugoslavia, s-a închis granița, nu se mai poate trece!”.

Păi și noi ce facem, băi nene?”.
Da. Camionul cu decoruri…

… apucase să plece?
Da. A fost blocat pe autostradă, pe lângă Zagreb. După vreo trei zile au venit ăia, ca Rambo erau – cu funingine, cu bandane pe cap. Am luat-o prin Ungaria, Austria, am fost acolo zece zile; repetiții, spectacole; ne uitam la televizor să vedem ce e…

… și nu vă venea să credeți?
Da. Aveam 23 de ani. Ziceai: „Bă, na, e nasol!”, dar nu te atingea. Mi-aduc aminte că nu ne atingea foarte tare. Îți imaginai că e undeva, așa…

… departe de tine, peste granițe.
Și, la întoarcere, Leopoldina Bălănuță…

Dumnezeu s-o ierte!
O actriță mare, importantă, care era și o femeie foarte sensibilă, vorbea cu noi, ăștia mai tineri, și la un moment dat ne-a zis: „Copii, voi chiar nu vă dați seama ce se întâmplă!”. Noi treceam prin Ungaria cam la 50 de kilometri de granița cu Croația. „La maximum 100 de kilometri de locul ăsta se omoară între ei oameni care au trăit toată viața împreună!”. Ea simțind cu totul altfel lucrurile, în alea zece zile cât am stat la Milano s-a uitat, s-a încărcat de evenimente. Pentru noi… știi, tinerețea își trăiește viața ei, își e suficientă sieși. Momentul ăsta îl trăim? Ah, OK!

Da. Și acum e război în Ucraina, care e tot aici, peste gard.
Ce mi se pare mai grav este că, iată, în ultimii ani a început așa, timid, să se vorbească despre război în Europa, ceea ce nu s-a mai vorbit de 70 de ani. Așa, un pic-un pic, un pic-un pic și…

… se acumulează o ură.
Parcă lumea începe să se obișnuiască cu ceva.

Da, nu mai pare imposibil.
E o replică într-o piesă pe care o joc cu Ricky Bovnoczki – cu care joc și în „No Man’s Land”, dar și la ArCuB, în „Schneider & Schuster”.

arcub

Mihai Călin și Ricky Bovnoczki în „Schneider & Schuster”, la ArCuB

Replica e a lui Schneider sau a lui Schuster?
A lui Schneider, adică a mea.

Tu ești Schneider.
Da. Momentul când se spune replica este 1939, la Varșovia: „A fost un război acum douăzeci de ani? Da, a fost războiul mare, mondial. Națiuni mari au fost distruse. Și ce? Se pregătește un alt război, care o să fie mai mare decât primul și toată lumea petrece ca și cum n-ar ști ce se pregătește: cafenelele sunt pline, intelectualii se distrează cu discuții mărunte și tu ce faci? Vii și te prezinți la audiție pentru o piesă de rahat!”. Fiecare își duce viața lui, că acolo e vorba de doi actori și viața merge, în felul ei, mai departe. Și de-asta cred că trebuie să existe neapărat niște elite; mulți pronunță cuvântul ăsta oarecum cu dispreț…

MIHAI CĂLIN NU A UITAT CARE ESTE ROLUL ELITELOR

Și nu e chiar așa. Nu e deloc așa.
Îi înțeleg, într-un fel, dar elitele sunt datoare să îți tragă semnalele de alarmă, să zguduie ceva în tine.

Să îți spună că mergem greșit.
Da, chiar dacă unii îi privesc ca pe niște nebuni. Și cred că sunt niște momente – și acum sunt niște momente din astea – în care arta trebuie mai degrabă să zguduie decât să mângâie, să fie convențională… Și în felul ăsta e și Morfov, e foarte implicat. Am avut spectacol acum o săptămână; m-am gândit să fac o scenă – au ieșit și la aplauze colegii de la „No Man’s Land”, sunt toți tineri. Și, ce-i drept, acolo am un ascendent; și ei își doreau să facem o chestie la final, să spunem ceva publicului, să punem o pancartă cu #rezist sau ceva, nu știu. Și după aia, sincer să fiu, am renunțat tocmai din motivul ăsta, fiindcă am fost conștient că eu am un ascendent asupra lor și m-ar urma. Știu că m-am oprit, n-am vrut să fiu măgarul între oi, mi-am zis: Bă, nu cumva vreau să mă bag eu în față? Nu cumva e un al doilea gând în mine, un vierme de orgoliu? Și seara m-a sunat Sașa Morfov, cu care chiar sunt prieten; am vorbit despre cum am făcut spectacolul, despre proteste, că știa despre ce e vorba, și îi zic: „Uite ce am vrut să fac în seara asta, dar am renunțat”. Zice: „Trebuia să faci. Noi întotdeauna am făcut, la Teatrul Național din Sofia”. Au făcut chiar și când era el director – a fost, în diverse perioade –, când au avut de-astea de stradă. Spune: „Noi făceam înainte de spectacol. Ieșeam și spuneam: «Noi ne-am dori foarte mult să fim în Piață, dar avem spectacol. Sunteți bineveniți și ne bucurăm că sunteți cu noi; o să jucăm spectacolul și după aceea vă invităm, dacă vreți, să mergeți cu noi în Piață»”. Adică își expune convingerea…

Da, își asumă o poziție civică.
Da. Însă sunt foarte mulți actori și colegi de-ai mei – și respect și gândirea asta – care spun: „Nu amestecăm teatrul cu asta!”. Dar ți-o spun cu toată seriozitatea: eu nu cred deloc în chestia asta.

Da, când ești la serviciu nu înseamnă că nu mai ești cetățean. Sunt legate, nu merge una fără alta. În afară de “No Man’s Land”-ul ăsta, în ce mai ești acum?
Păi, cum ziceam, în „Furtuna”…

main_Mihai Călin 3

Mihai Călin în „Furtuna”, la TNB

Se joacă în continuare. E de succes, umple sălile?
Da.

Sfânta scândură, Sala Mare?
Da. „Furtuna” a fost făcută la Sala Studio. Din păcate, a fost mutată la Sala Mare și s-a modificat spectacolul. Mie nu-mi convine, dar asta e.

Din rațiuni economice.
L-ai văzut?

Da.
La Studio sau la Sala Mare?

La Studio. Acum vreo doi ani.
Da. Din păcate, s-a pierdut mult, pentru că publicul era aproape, era așa, elisabetan, și acum publicul e mai departe.

MIHAI CĂLIN DESPRE CRIMA IZBĂVITOARE

Și „Vizita bătrânei doamne”?
Da. S-a reluat și ăsta; mai rar, dar se mai joacă. Și ăsta mi se pare un text foarte tare. După criza financiară, ar trebui ca oamenii să mai vadă spectacole de-astea, pentru că despre asta e vorba: ești în faliment, într-un orășel pârlit – cum sunt multe în România. Ești dispus să omori, ca să scapi din sărăcia asta? Și toată lumea o să zică: „Nu! Noi suntem creștini! Mai bine săraci decât călăi!”.

Dar, de fapt, nu e așa.
Dar fiecare așteaptă și își dorește să omoare altul! Altul să facă acea crimă izbăvitoare! Ceea ce, până la urmă, sub aspect moral e același lucru. În sfârșit, mai sunt și alte spectacole; mai sunt niște chestii cu Felix Alexa, „Terorism” și „Butoiul cu pulbere”.

Le-am văzut.
Se joacă; dar cam o dată pe lunăMai e „Nebun din dragoste”, de Sam Shepard.

Tot la Național?
Da. Și mai joc în „Sinucigașul”, dar acolo am un rolișor; am înlocuit pe cineva acum câțiva ani. La Comedie – „Steaua fără nume”, și ăsta cam o dată pe lună. „Schneider & Schuster” la ArCuB.

Astea-s colaborările dumitale, bașca serviciul de la Național.
Da, care sunt foarte recente. Practic, până acum doi ani, când am făcut „Steaua fără nume” la Comedie, n-aveam nicio colaborare.

Te duceai la serviciu, la Teatrul Național, și plecai acasă.
Da, cam așa ceva.

Ești într-o perioadă de efervescență artistică, joci mult? Sau ai și timp liber?
Am, pentru că mă forțez să am. Deși băiatul meu e mare, deja 12 ani!

MIHAI CĂLIN INSISTĂ PENTRU TIMPUL SĂU LIBER

Să-ți trăiască!
Mersi! Nu mai e chiar așa mic, să ai tot timpul grija lui. Știi cum e, și la 40 de ani o să am grija lui, dar… Îmi face foarte mare plăcere, să știi. Sigur că uneori îl simt ca pe un efort, că trebuie să mă trezesc la 07:15 dimineața, să-l duc la școală – căci îl duc cu mașina, fiind ceva distanță –, dar fac cu plăcere toate lucrurile astea care țin de familie. De altfel, întotdeauna am încercat, pe cât posibil, să îmi fac timp liber, pentru că asta am simțit-o din facultate, când eram student la Teatru. Am nevoie de timp liber! Eu am mai făcut vreo trei ani de Politehnică înainte…

Ai intrat bătrân la Teatru, așadar.
Da, mă rog, nu chiar. 22 aveam când am intrat. Am vrut întotdeauna să-mi păstrez un timp pentru mine, să nu muncesc așa, ca berbecul, încontinuu. Am simțit că mă seacă. Te stoarce; și pur și simplu te simți, după un timp, gol. Trebuie să ai o perioadă de recul, de liniștire și de reîncărcare cu altceva. E ca buretele – dai din tine, te storci, scoți din tine, produci. După care, când lași buretele, e sec. Trebuie să-l înmoi în altceva, ca să se reîncarce. În facultate, de exemplu, nu munceam mult. Acolo ai niște lucruri de făcut pentru clasa de Actorie și colaborezi cu studenții de la Regie. Și eu îmi luam o singură colaborare pe semestru, nu două-trei ca alții, pentru că nu vedeam rostul lucrului încontinuu. Plus că lucrurile încep să se amestece; mai ales când ești neexperimentat, la început de drum, nu știi cum să gestionezi lucrurile astea.

Acum joci din plasament, din experiență, ca fotbaliștii bătrâni. Nu mai alergi pe tot terenul.
(râde) Bine, într-un fel spus „acum”. După 40 de ani începe…

… distracția?
Perioada foarte mișto. Chestia este că, totuși, ca angajat, tot aștepți să vină un regizor să-ți dea ceva. Nu prea ai cum să vii tu cu inițiative, să cauți. E drept că nici eu nu sunt un om de mare inițiativă, nu sunt un întreprinzător. Și alte colaborări ale mele tot așa, le-am primit, nu le-am provocat eu. Sunt mai degrabă melancolic, din punctul ăsta de vedere. Cam astea ar fi – cu teatrul, ar mai fi o comedie, „Prenumele”, în care joc cu Bleonț, cu Mirela Oprișor, Leonid Doni și Raluca Aprodu. O joc cu mare plăcere, fiindcă îmi place mult textul. Și acum mai fac una cu Gigi Ifrim, „Cină de adio” se numește. Și o să încerc să fac cam ca de obicei: după ce scot o premieră, măcar vreo două luni să nu mai încep ceva nou; să mă bucur de spectacolele pe care le am, că eu nu mă plictisesc de ele, ci îmi place să le joc. Dar să nu mai am repetiții noi. Asta înseamnă că în timpul zilei, până la spectacol, sunt liber. Și, în timpul ăsta, pot să râd cu soția, cu copilul, să mai citesc ceva, să mai lenevesc, să…

… să te odihnești.
Da, dacă te odihnești te încarci de altceva, îți revine cheful de a lucra mai abitir.

Proiecte în televiziune, cinema?
Nu. Au fost; am jucat în „Valea mută”, miniserialul de la HBO; am avut acolo un rol secundar. OK, asta cu filmul cred că se întâmplă, așa; au fost niște întâlniri între oameni, s-au dovedit profitabile. Eu nu prea le-am avut; adică am mai lucrat în film, încă de la primul pe care l-am făcut eu, în 1994, „Pepe și Fifi” al lui Pița, ăla a fost debutul; eu eram unul în cărucior cu rotile. A fost OK, ăla a fost cu adevărat o experiență. Dar, în general, munca la film este interesantă dacă ai un rol pe măsură și lucrezi pe bune ceva cu un regizor.

Cum te-ai dus tu către teatru? Mergeai când erai mic, cu familia?
Am fost de câteva ori – rar, foarte rar – la teatru. Mai ales din liceu am început să merg, dar abia fusesem de trei-patru ori toată viața. Dar eu am avut norocul să-mi descopăr pasiunea asta, grație profesoarei mele de franceză și română din liceu, Marina Creci, care este acum profesoara fiului meu. Și mă uit cu tristețe că sunt oameni care nu și-au descoperit deloc o pasiune, un lucru pe care să-l facă cu cea mai mare plăcere în lume. Eu am fost norocos! Cred că noi suntem în stare să facem mai multe lucruri; de-asta, cred că aș fi putut să fiu și inginer – un inginer mediu, mediocru, să zicem.

În ce domeniu te pregăteai?
Energetic.

Îți plăcea?
Hm, nu, nu prea.

MIHAI CĂLIN SE PREGĂTEA SĂ DEVINĂ INGINER. ȘI SCRIA PE CAIETELE DE ȘCOALĂ CĂ E STUDENT LA ACTORIE

Dar nici nu te chinuiai.
Am descoperit în timpul facultății… Nu, nu mă chinuiam, dar eram de notele 6, 7, 8 – pe acolo. Trebuia să fac niște eforturi fenomenale ca să iau mai mult de-atât, știi? Adică nu-mi mergea mintea în mod natural, trebuia să mă forțez rău. De altfel, țin minte că în anul I – eram la Seral – și la cursuri scriam pe caiet: „Actorie”. Tăiam. „IATC”. Tăiam. Tăiam atât de gros, să nu vadă nimeni! După care mă trezeam și scriam… Aveam blancuri de-astea, de un minut.

Și pasiunea asta nu s-a pierdut, în toți anii ăștia? A crescut, a rămas la fel?
Teatrul? Cumva, a fost ascunsă – am plecat în armată, m-am întors…

Și acum, în timp ce practici meseria; adică te hrănești din ea în continuare, te duci cu plăcere la serviciu?
Da, mă duc cu mare plăcere. Ca în orice domeniu, sunt anumite lucruri care nu îmi fac o deosebită plăcere, sunt spectacole în care nu mă simt confortabil, dar trebuie să-mi găsesc confortul și plăcerea și în acel lucru nasol pe care trebuie să-l fac. Întâlnirea asta cu profesoara mea a fost esențială. Și a fost o mare bucurie. Îi datorez multe, poate toată cariera mea.

Mă uit cu tristețe că sunt oameni care nu și-au descoperit deloc o pasiune, un lucru pe care să-l facă cu cea mai mare plăcere în lume. Eu am fost norocos!

29
/11
/24

Printre evenimentele artistice speciale, dedicate întregii familii, în luna sărbătorilor de iarnă se regăsește în oferta culturală a Bucureștiului și „Poveste de decembrie”. Scena intimă a Teatrului ACT va găzdui pe 7 decembrie două reprezentații ale unui spectacol care împletește poveștile cu muzica clasică și care-i reunește pe legendara actriță Alexandrina Halic și pianiștii Florian Mitrea și Daria Tudor.

05
/11
/24

Născută în România și stabilită în Elveția, Teodora Brody a reușit să se facă remarcată în jazzul clasic alături de celebrul pianist Johnny Răducanu la sfârșitul anilor 90, devenind pionieră în fuziunea dintre jazz și doina românească.

30
/10
/24

PROFIL Pe actorul Robert Oprea îl puteți vedea la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, în spectacole precum „Ivanov” sau „Birlic”. De asemenea, îl puteți descoperi în „Cântăreața cheală” sau „Crimă la Howard Johnson”. Mai nou, face parte din distribuția spectacolului independent „Orfani” de Dennis Kelly, regizat de Laura Ducu, găzduit de Teatrelli. Despre provocările aduse de noul rol și despre drumul său în teatru am discutat într-un dialog pe care vă invităm să-l citiți.

29
/10
/24

Anastasia Dade este actriță și aduce pe scenă autenticitate și emoție în rolul său din „Papiloma Party”, un proiect care deschide discuții despre educația sexuală și sănătatea publică.